Iarna îngerilor

Iarna îngerilor este o elegie la care natura participă din plin: bătrâna „doamnă” nu conteneşte în a-şi scutura mantia de stele, cu care troieneşte un întreg oraş, ascunzându-i „rănile”, murdăria şi defectele, un oraş care se pregăteşte parcă pentru o ceremonie funerara. Pentru Barbu, albul virginal n-are nimic idilic, de basm, ci este „linţoliul” care se pregăteşte, încet, dar sigur, să-l acopere. În paralel cu ziaristul-scriitor, iarna îşi „scrie” şi ea, cu fulgi mari şi pufosi, „autobiografia”, volumele tăcerii. E iarna afară, după cum e iarnă şi în sufletul eroului.