Iarna îngerilor

Iarna îngerilor de Bogdan Mihai Dascălu

Prizonierii destinului

Fără a jongla cu cuvinte mari, Bogdan Mihai Dascălu este un scriitor tânăr (ba chiar foarte tânăr) care are şansa de a se număra printre privilegiaţii intraţi în graţiile şi sub protecţia muzelor. Ínzestrat cu talent, intransigent cu sine, în permanentă efervescenţă creatoare, el are ceva de spus, neavând timp de irosit. Ceva-ul acesta s-a materializat până în prezent într-o diversitate de preocupări cărturăreşti: de la dramaturgie la teatru combinat cu proză, de la traduceri (Joseph Roth, Rainer Maria Rilke) la proză pură. Iarna îngerilor este un roman care-l recomandă drept un bun şi subtil cunoscător al tehnicilor de creaţie în proză şi al trăsăturilor (post)modernismului.

Romanul în sine este în fapt un roman în roman, o „cronică a unei morţi anunţate”. Personajul principal, Barbu (apelativ care poate fi folosit atât ca nume, cât şi ca prenume, în text neexistând o explicaţie), de profesie ziarist, scrie o carte cu profunde inflexiuni autobiografice, o carte cu sine şi despre sine. Până aici nimic spectaculos, dacă nu ar fi condiţiile vitrege şi contextul mai rar întâlnit în care se naşte acest roman: o cameră de spital, improprie, prin definiţie, creaţiei. Nu e vorba despre un experiment literar inedit sau despre o atitudine nonconformistă a ziaristului care urmăreşte să-şi şocheze cititorii, ci de un accident al destinului, de o fractură a lui: Barbu e bolnav incurabil, îşi aşteaptă moartea, dar nu oricum, ci încercând să smulgă cât mai mult, în scurtul timp care i-a mai rămas, de la viaţă. Procesul maieutic al naşterii romanului său, o renaştere spirituală de altfel, începe din momentul în care prota-gonistul, ţintuit la pat, conştientizează acut „la-birintul” căruia îi căzuse, pentru totdeauna şi fără voie, prizonier.

Iarna îngerilor este o elegie la care natura participă din plin: bătrâna „doamnă” nu conteneşte în a-şi scutura mantia de stele, cu care troieneşte un întreg oraş, ascunzându-i „rănile”, murdăria şi defectele, un oraş care se pregăteşte parcă pentru o ceremonie funerară. Pentru Barbu, albul virginal n-are nimic idilic, de basm, ci este „linţoliul” care se pregăteşte, încet, dar sigur, să-l acopere. Ín paralel cu ziaristul-scriitor, iarna îşi „scrie” şi ea, cu fulgi mari şi pufoşi, „autobiografia”, volutele tăcerii. E iarnă afară, după cum e iarnă şi în sufletul eroului.

Nu întâmplător Barbu îşi începe romanul cu particula temporală „Când” şi îl sfârşeşte, epuizat şi lipsit de vlagă (asemenea unui ma-ratonist care se prăbuşeşte înaintea liniei de sosire), cu cuvântul „celelalte”, interpretabil la rându-i şi plin de sens (celelalte cuvinte, pe care nu mai apucă să le scrie sau să le rostească, celelalte femei din viaţa sa, în afara soţiei, pe chipul cărora şi-o proiectează invariabil, celelalte zile pe care nu mai apucă să le trăiască etc.): „Când afară ninge, se poate întâmpla orice (…)” (p. 5), chiar şi moartea sa, adăugăm noi.

Alături de timp, aseptic şi steril, duşmanul său de moarte, de perfuzia care-i zdrenţuieşte vena, provocându-i dureri cumplite, camera de spital contribuie şi ea la conturarea unei atmosfere grave, terifiante, în care protagonistul creează, având o minte hiperlucidă. Íntr-un fel de comu-niune om-natură, Barbu începe să-şi scrie romanul în momentul în care, dincolo de fereastra de spital, din cerul plumburiu încep să cadă primii fulgi de nea. Este un fel de competiţie „estetică“ între dantelăriile lui Gerar şi „sculpturile” în pagină ale scriitorului. Cuvintele încep să se aştearnă lin pe file ca zăpada pe oraş. Albul devine culoarea dominantă în roman: albul zăpezii, albul paginilor, albul pereţilor de spital, albul halatelor, albul îngerilor, paloarea lui Barbu, la fel de bine cum albul ar putea fi culoarea inspiraţiei.

Pasajul introductiv cade ca o grea sentinţă, ca un dangăt de clopot spart, sobru şi vibrant, dar şi ca o autoironie macabră în contextul dat: „Acum trei zile, doctorul, domnul doctor Remus, m-a anunţat, cu veşnicul lui zâmbet ironic ţâşnin-du-i din chip, că voi muri. Cu toate astea, mă simt bine. Poate că ar trebui să spun încă bine. E abia ora 11.22, nu ştiu ce va fi peste o oră. Niciodată n-am mai fost în situaţia asta. De fapt, nu aveam cum. E ceva unic. Poate c-ar trebui să sărbătoresc.” (6) În ciuda acestei autoironii, starea de spirit în care Barbu îşi trăieşte ultimele ore (în paralel cu re-trăirea unor momente din propria-i viaţă, cărora le dă consistenţă literară) este una ternă, apăsă-toare, sufocantă, asemenea claustrantei rezerve de spital (nu salon, termen cu iz nobiliar, aristocratic, locul de adunare a „cremei” societăţii, unde opulenţa şi fastul, dublate de maniere elegante, sunt semnele unei vieţi trăite din plin). Proza pe care o scrie Barbu, pagini înnegrite cu furie, este o proză „selenară”, gravă, devitalizată, sum-bră, o încercare disperată, plină de cruzime (vezi corpul care-l torturează în permanenţă) de a se agăţa cu dinţii şi cu unghiile de viaţa pe care se pregătea s-o părăsească. Starea de confuzie, de incertitudine este şi ea prezentă, după care intervine împăcarea cu destinul: „Nu ştiu de ce scriu toate acestea. Mi-au spus că lucrurile mele vor fi arse. Mâine, la ora 5. Mi-au comunicat până şi ora. Nici măcar nu mi-au zis ce boală am.” (7) Cinismul şi nepăsarea medicilor (familiarizaţi până la refuz cu boala, cu suferinţa, cu moartea) frizează comportamente inchizitoriale. Ce poţi să faci în aşteptarea iminentei morţi? Este o întrebare la care ziaristul-romancier răspunde prin a scrie, prin a se sustrage sieşi şi implicit morţii, prin a lăsa ceva din propria fiinţă posterităţii. În eternitate Barbu nu crede, recunoscând sec şi fără regrete: „Nu cred în viaţa de apoi.” (8)

La Barbu suferă nu numai întreaga fiinţă, ci îi este rănit şi sufletul. Chiar şi aşa, nu îi este frică de moarte. Pe lângă sentinţa seacă, imorală şi crudă, pe care o primeşte bărbăteşte, cu dem-nitate, că va părăsi lumea aceasta într-un timp foarte scurt (când avea o viaţă frumoasă şi o carieră fulminantă înainte), Barbu trebuie să facă faţă şi acutului sentiment al alienării, al convingerii amare că fusese abandonat la groapa de gunoi a umanităţii astfel: redactorul-şef Mateescu (căruia îi păstrează un profund respect) se descotoroseşte de el, cerându-i demisia de îndată ce află că e bolnav incurabil (aici nu există nici măcar soli-daritate de breaslă, ca să nu mai pomenim de omenie), soţia Andreea (cu care avusese o scurtă căsnicie plată, de fapt, o singurătate în doi) e total nepăsătoare când Barbu se internează (la vremea magnoliilor înflorite), doctorul Remus e profund distant, antipatic prin rânjetul pe care-l afişează ironic în permanenţă, indiferent de circumstanţe (superioritatea şi indiferenţa omului sănătos în faţa suferindului).

Cartea pe care Barbu o concepe în spital este una scrisă contra cronometru, este o carte-testament. În locul „filmului” cu propria-i viaţă care rulează cu viteză ameţitoare prin faţa ochilor muribundului, Barbu se întâlneşte cu propria-i carte. Cu perfuzia în vene, el infuzează textului său viaţă (singurul, de altfel, care, în condiţiile date, mai poate aspira la fiinţare), picătura de sevă este transferată cuvântului scris. Barbu e omul nerevoltat, cel care-şi acceptă cu resemnare soarta, şiretlicurile ei. El nu protestează nici în dragoste (chiar când se vede abandonat şi constată că relaţia cu Andreea fusese un surogat), nici chiar când Doamna cu coasa îl bate cinică pe umăr la vremea timpuriei „scadenţe”. Barbu este un prizonier al trupului, al bolii, al unei iubiri înă-buşite în faşă, al destinului, al propriei cărţi. Singurul liber e doar spiritul, cel care-l poartă pe protagonist peste bariere, dincolo de uşi ferecate şi de ziduri: „Cu ideea morţii nu m-am împăcat decât abia acum trei zile, când am aflat că boala mea a intrat în ultima fază, tocmai când, curios, începusem să mă simt mai bine, când am vrut să-mi reiau slujba la ziar, mă simţeam cu adevărat bine, obsesia morţii îmi dispăruse, recunosc, e o greşeală infantilă, doar copiii sunt în stare să nu gândească moartea, ei pot face orice, nu degeaba se spune copilărie fericită, pentru că părinţii nu vor să ne facă să pricepem ce înseamnă a muri, fiindcă nici măcar ei n-o ştiu, pentru că nimeni n-o ştie.” (19-20)