Doi morţi într-un sicriu

Doi morţi într-un sicriu de Aleksandr Masalov

PRIMA POVESTIRE
UCENICUL DOMNULUI

Ajutor!
– Ţipă, căţea! Ţipă! Crezi că o să vină superman să te salveze?! Sau speri că o să dea năvală poliţia?!
– Oameni!!!
Cuţitul era mare şi ascuţit ca un brici. Criminalul îl strângea în mâna dreaptă, iar stânga şi-o înfipse în părul victimei.
– Aici nu există oameni, reţine asta, oaie proastă, ce eşti! Aici există populaţie, locuitori, electorate… Orice, în afară de oameni! Când aud ţipete, sting luminile şi tremură de frică în apartamentele lor întunecoase şi se bucură că nu sunt ei cei tăiaţi! Tu ce crezi? Ai cumva o altă părere? Hmm… Zi!
– N-n-n…
– Ce – „n-n-n”?
– N-n-u ştiu…
– Speri, cumva, că cineva va suna la poliţie? Poate că o să sune, dar nu aşa, deodată, ci peste vreo cinci-zece minute de ţipete răguşite… Mai pune cinci minute până când ofiţerul de serviciu se va lăsa convins de faptul că nu e vorba despre o glumă. Apoi, ofiterul va trebui să ceară numele şi prenumele, iniţiala tatălui, adresa şi numărul de telefon… Pe scurt: patrula va ajunge peste vreun sfert de oră, nu mai devreme, iar într-un sfert de oră poţi tăia tot cartierul… Ce? Ce vrei să spui?
Victima plângea în hohote.
– Nu mai zici nimic? Şi ce dacă? Ai cumva impresia că sunt vreun ucigaş obişnuit care-şi atacă victimele pe străzi înguste şi întunecoase şi le taie gâtul pentru două copeici şi, eventual, o pereche de cercei? Te înşeli, draga mea. EU nu sunt criminal. EU sunt Ucenicul Domnului!
– Vă implor! Nu!…
– Ce??? Ce tot spui???
– Vă rog, lăsaţi-mă… Voi face orice-mi cereţi…, lăsaţi-mă în pace! Nu voi scoate o vorbă… nimănui… niciodată! Vă implor!…
– Mi se pare… sau vorbeşti cam mult şi fără rost!? Organismul tău ar trebui îmbunătăţit. Deschide gura!… Deschide-o singură, dacă ţi-o deschid eu va fi mai dureros… Hmm…?!
– A-a-a!… O-o-o!… U-u-u!…
– Înclină capu’, proasto! Apleacă-te sau te vei îneca cu sânge! Scuipă sângele! Scuipă! Eu cu cine vorbesc?! Aşa… E bine… Hai, încă o dată!… Umple gura cu zăpadă ca să se oprească sângele!… Scuipă! Mai bagă zăpadă!… Şi fără mofturi! Dacă leşini… nu limba, ci capul ţi-l tai! Ai înţeles?… Te întreb: ai înţeles?… Sigur… nu mai poţi vorbi fără limbă, dar să mârâi văd că te pricepi! Mârâie, căţea!
– Mmm!
– Asta e!… Acum, tu, animalule, vei sta cuminte într-un colţişor şi o să taci, în timp ce oamenii deştepţi vor purta o conversaţie. Vei fi precaută şi amabilă ca o gheişă. Nu-l vei mai contrazice niciodată pe soţul tău. Vei învăţa să-l înţelegi din priviri, pentru că nu vei putea să pui aceeaşi întrebare de două ori. Cariera ta se va duce pe apa sâmbetei, iar ceea ce ar trebui să bagi la cap este că e timpul să devii o soţie ideală!… Toate acestea le-am făcut acum, cu o singură lovitură de cuţit! Îmi eşti recunoscătoare?
Tăcere.
– N-am înţeles!!!
– Mmmn…
– Mă cam îndoiesc…
– Mmm! Mmm! Mmm!
– Ochii tăi te dau de gol: mă minţi! Imediat ce-ţi voi da drumul te vei duce la secţie. Ia, zi! Te vei duce?
– Mmm…!Mmm…!
– Deci – nu? Înseamnă că mă vei păstra în suflet ca pe o amintire sfântă şi… în fiecare dimineaţă îi vei mulţumi lui Dumnezeu pentru această minunată întâlnire – pe o stradă îngustă, într-o seară geroasă, de iarnă?
– M! M!…
– Aş vrea să te cred, dar nu pot…
– Mmmmmmm!!!…
– Vai, bunicuţo, da’ ce ochi mari ai…! Ca două ouă de găină… Ce păcat că nu mai poţi vedea cu ei. N-are nimic! O să ţi-i pun în poşetă, cu grijă. Când ajungi acasă, arată-i bărbatului tău. Dacă stau bine să mă gândesc va fi de acord cu faptul că-ţi stă mai bine fără ochi. Acum vei uita cum arată străzile murdare, pline de panouri publicitare şi cerşetori în haine zdrenţuite… Bărbatul pe care-l iubeşti nu va îmbătrâni niciodată. De fapt, va îmbătrâni, dar tu… de unde să ştii?…
Victima, plină de sânge, gemea continuu… Dintr-odată, a căzut pe asfaltul murdar şi rece.
– D-d-drăcie! a strigat criminalul. Leşin… Ce chestie! De data asta am avut parte de-o găină plouată!
A scos din buzunar o sticlă de vin de Porto şi, după ce a sorbit din ea, a început să-i toarne pe faţă şi pe gât, în timp ce-i vorbea:
– Scoală-te! Scoală-te, am zis!… Nu te mai preface!… Ridică-te şi nu mai face pe proasta!
Vinul s-a terminat. Criminalul i-a dat câteva palme peste faţă… Nici o reacţie…
– Alo, căţea mică, mă auzi? Ridică-te imediat sau… vrei să mă superi?! Ridică-te, cu cine vorbesc?! Hei, dacă te prefaci că nu mă auzi, atunci la ce ţi-ar mai folosi urechile?…
Cu două mişcări rapide i-a tăiat urechile şi, fără să clipească, le-a aruncat undeva, deasupra umerilor. Fata nici măcar nu s-a clintit. Să fi murit?
– Nu! E încă vie, a zis ucigaşul, verifi-cându-i pulsul, dar nu-şi are rostul să-mi fac atâtea probleme. Prost material. M-am înşelat încă de la bun început.
S-a aşezat pe genunchi, oglindindu-se în faţa murdară de sânge a fetei, apoi bolborosind: „Lasă, nu te mai chinui…” şi i-a tăiat gâtul. S-a auzit un gâlgâit şi… s-a închis.
Câteva secunde maniacul a stat aplecat deasupra victimei. Dintr-odată, faţa lui s-a schimbat: a îmbătrânit, s-a tras la faţă…
– Ghinion, iarăşi ghinion!… a zis, într-un final. Câtă putere, cât talent, câtă abilitate şi inventivitate irosesc pentru fiecare experiment!… Şi toate – în zadar… Doar nu mai sunt un băieţel. Anii trec. Capul nu mai este acelaşi ca altădată. Şi degetele… N-are nimic! Fiecare experiment nou mă va duce mai aproape de Porţile Raiului. Cred că în curând ucenicia mă va apropria de Marele Creator… El a creat lumea, iar eu o voi perfecţiona!.. Cred în menirea mea. Cred… Da… Cred în asta!

1999