De prin parcuri adunate

17,30 lei

De prin parcuri adunate (eBook) – Alcaz

Golește
ISBN: EB9786065945609 Categorie: Autor: Anul apariției: 2017 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

L’humour est le plus court chemin d’un homme à l’autre.
(Umorul este drumul cel mai scurt de la un om la altul.)
George Wolinski (1934-2015)

La o oră după operaţie, aşezat incomod pe patul unei camere de la parter, legat de o mie de tuburi conectate la tot felul de aparate de reanimare, priveam, prin uşa larg deschisă (era în august), parcul spitalului. Vedeam, dincolo de gardul verde care-l separa de parcul orăşelului, oameni plimbându-se, certându-se, îmbrăţişându-se… mă rog!, forfota obişnuită a parcurilor din lumea întreagă.

Priveam şi mă întrebam: „Am să mai fac şi eu aşa, vreodată?” Ca un răspuns la întrebarea mea profundă, apăru, în cadrul uşii deschise, o veveriţă foarte roşcovană, cu o coadă stufoasă mai mare decât ea, care-i folosea drept sprijin pentru poziţia „în picioare”, pe care o adoptase ca să mă privească.

De prin parcuri adunate de Alcaz

Donald

Parcul mă atrăsese, de cum îl văzusem.
Din prima zi chiar, când îl vedeam şi-l simţeam viu, din camera de la parter unde eram iniţiat de profesor şi de anestezist asupra torturilor ce mă aşteptau, a doua zi.
Dar şi mai târziu, adus de la Intensivstation, într-o cameră alăturată, în care parcul pătrundea fără reţinere. Mai întâi, prin arborii uriaşi, în care eu vedeam tot felul de figuri mitice; apoi, prin păsările de tot felul ce picorau ele ştiau ce prin faţa terasei şi-mi prezentau, mândre, dimineaţa şi seara, repertoriul lor muzical, nu prea variat, cam zgomotos, dar mereu bine intenţionat; şi, în sfârşit, prin veveriţele roşcovane, cu coada stufoasă, care-şi făceau de lucru, ca să se apropie de camera mea, să mă vadă în patul zis de suferinţă şi să mă încurajeze: „Aşteaptă, aşa e la început! Mai târziu, va fi tot mai bine. Noi ştim, avem experienţă!…”
Apoi, dincolo de o barieră de verdeaţă, întrezăream oameni ce treceau pe un drumeag bănuit, în sus şi în jos, oameni în convalescenţă, aşa cum spuneau veveriţele şi cum trebuia să ajung şi eu. Dacă sunt cuminte şi ascult pe cei din jur: profesor, medici, infirmiere şi, mai ales, pe Doamna mea iubită.
Şi, iată, astăzi mă simt în stare, fizic şi psihic, să pornesc şi eu în explorarea parcului mult visat. Am pornit, deci, singur şi plin de curaj, pe la ora zece.
Era chiar mai impresionant decât îmi imaginasem. Alei largi, cu arbori giganţi, separaţi de peluze bine întreţinute, duceau în toate direcţiile, precizate de panouri explicative, tipic nemţeşti, că-ţi trebuie o jumătate de oră ca să le descifrezi. Dar eu îmi cunoşteam drumul, cel care trebuia să treacă prin faţa camerelor de la clinica operatorie şi unde trebuia să regăsesc măcar veveriţele, vechi prietene, faţă de care resimţeam o datorie de recunoştinţă pentru încurajările lor dezinteresate.
Şi, într-adevăr, una mă aştepta la doi paşi de drumul meu, pe pajişte, prefăcându-se preocupată de o alună sau de cine ştie ce alt pretext. Dar atentă la apropierea mea.

– Mă mai ţii minte?, am început eu. Eram aici, în faţă, la camera a treia. Mai întâi, în pat, apoi în cameră, pe un fotoliu, şi mai târziu, chiar pe terasă, pe scaunul ăla alb. Înţelegi?, eu căutam să mă apropii de tine… Erai ca o legătură cu viaţa, către care aspiram din nou. Dar tu te ţineai cam departe…
– N-avem voie, îl simţii mormăind.
– Dar eu cred că toată lumea vă iubeşte.
– Ăştia din spital nu. Le e teamă de microbii noştri.
– Vorbeşti ca un profesionist.
– Ce vrei, contactul cu clinica. Dac-ar fi după ei, ne-ar închide în cuşti.
– Trebuie să-i înţelegi, totuşi. Ei se simt răspunzători faţă de noi şi vor să ne ferească de factori eventual nocivi.
– Atunci ar fi trebuit să se instaleze în altă parte. Pe undeva, numai cu beton şi asfalt.
– Dar voi ne aduceţi natura, care ne reface şi ne redă viaţă.
– Of, făcu el, aşa credeam şi noi. De-aia vă căutăm şi vă urăm din nou sănătate. Dar ăştia vor ca să fie de la distanţă, ca vizitele de la închisoare.
– În orice caz, eu am venit să-ţi mulţumesc. Vizitele tale mi-au făcut bine de fiecare dată şi mă întăreau în dorinţa mea de a te regăsi aici, în parc, să stăm unul lângă altul, ca acum…
– Bine, bine, mormăi el. Continuă tot aşa, că ai început bine.

Şi-şi luă aluna sau ce ţinea între lăbuţe şi plecă spre cel mai apropiat copac, nu înainte de a se întoarce către mine, sprijinit pe coada lui bogată, ca pentru a mă recunoaşte dintre atâţia bolnavi pe care i-a avut în grijă.
Apoi, sprinten ca o veveriţă, dispăru în frunzişul copacului pe care şi-l alesese. Am înţeles aluzia şi mi-am continuat drumul, de acum în căutarea lacului din mijlocul parcului, despre care auzisem numai lucruri bune.
Noroc că edilii parcului au ţinut seama de starea vizitatorilor săi de bază, instalând la fiecare zece paşi, de o parte şi de alta a aleilor, bănci largi, confortabile, mici etape în descoperirea naturii. Inima mea cârpită avea ritmul ei de recuperare, de care trebuia să ţin seama, cu toată nerăbdarea mea de a întâlni lacul. M-am oprit, deci, din când în când, între braţele primitoare ale unei bănci, unde profitam avid să-mi umplu ochii cu viaţa bogată din jur şi plămânii cu mirosurile, neobişnuite pentru mine, ale naturii încărcate de toată seva verii.
După trei etape, lacul s-a deschis în faţa mea, dintr-un luminiş din stânga aleii, dotat bineînţeles nu numai de o bancă, ci de trei. Libere, pentru că, în stânga luminişului, două tinere mame schimbau complimente şi experienţe în legătură cu pruncii lor, ce dormeau profund şi indiferenţi, în cărucioare. Schimburile de păreri nu erau doar nişte convingeri izolate, ci se vădeau întărite şi confirmate de o armată de mame, bunici, soţi grijulii şi copii mai mari, ce înconjurau cu mare grijă noua generaţie.
Atenţia mea a fost atrasă de un eveniment nou, neaşteptat pentru mine, ce semăna cu un act de violenţă, la care eu asistam, neputincios.
O răţuşcă tânără, îmbrăcată într-o rochie multicoloră, de la auriu la verde pe părţi, apoi de la un portocaliu deschis, pe faţă şi pe spate, într-un desen indian pe fond de maron închis, alerga disperată, urmărită de un răţoi imens, vulgar, învelit într-o salopetă de un alb murdar, cu mânecile şi gulerele închise la culoare, ca un cenuşiu prăfuit.

În spate, o raţă cu aer de mahalagioaică, îmbrăcată cu aceeaşi salopetă murdară ca şi răţoiul agresiv, striga:
– Mai repede, Big Duck! Îţi scapă, ramolitule! Vreau s-o ajungi, mă înţelegi?… Vreau s-o necinsteşti, aşa cum merită!… Numai atât, nimic mai mult!… Nu uita!…

Numai că sprinteneala tinerei răţuşte învinse atât forţele slăbite ale lui Big Duck, cât şi răcnetele disperate ale consoartei acestuia.

– Ai îmbătrânit rău, comenta ea, cu răutate. Înainte, nu-ţi scăpa niciuna.
– Mai tacă-ţi gura!, mârâi el, enervat. Că vin şi-ţi trag una, c-ai să mă ţii minte…
– Încearcă… şi ai să vezi că nici de asta nu mai eşti în stare.

Tânăra răţuşcă pimpantă, la adăpost de-acum într-un păpuriş din marginea lacului, privea neliniştită când către greoiul Big Duck, când către cer, de unde părea că aşteaptă eliberarea. N-am înţeles manevra ei decât atunci când am văzut că, într-adevăr, din cer coborî un tânăr răţoi, îmbrăcat într-un costum plin de culori, ca şi rochia ei.
– Donald!, strigă ea cu disperare şi speranţă, unde ai fost? Am avut atâta nevoie de tine şi tu nu eşti niciodată alături, în momentele astea crâncene.
– Ce s-a mai întâmplat?, întrebă Donald, politicos.
– Big Duck a încercat iarăşi să mă violeze!
– Nicio teamă. Nu mai e în stare.
– Păi, sigur! Ce-ţi pasă ţie? Pe mine mă violează, nu pe tine. Şi mai spui că e prietenul tău! Ce prieten? Un trădător, mai degrabă, care vrea să profite de absenţa prietenului ca să-i necinstească nevasta.
– Nu necinsteşte pe nimeni. Face pe grozavul doar ca să scape de gura nevesti-sii care nu te înghite.
– Dar la emoţiile mele nu te gândeşti?… Şi la suferinţele mele?…

Şi se lansă apoi într-o lungă litanie, plină de reproşuri şi recriminări din care bietul Donald încerca să scape, mărşăluind prin luminiş în căutarea vădit aparentă a unui viermişor sau insectă ce se rătăcise pe acolo, din eroare. Din când în când, mai auzeam:

– Şi acum, de unde-mi vii? Sigur, de la cârciuma de peste lac. Las’ că te-am văzut într-o zi cum lipăiai dintr-o sticlă de Coca-Cola aruncată, pe jumătate goală, acolo. Şi, ştiu eu, că l-am auzit pe pastorul de la biserica din spate că astăzi treci de la Coca-Cola Light la amestecul ăsta modern cu vodcă sau cu gin şi mâine-poimâine numai la vodcă sau gin, fără Coca-Cola.
– Lasă-l pe pastor cu credincioşii lui! Are destulă treabă cu ei, ca să te mai amesteci şi tu.
– E un înţelept, care ştie multe şi aduce cuvântul Domnului.
– Iată-te şi bigotă, acum! Asta mai lipsea…

Ca să scape de ea, se îndreptă către Big Duck cu care începu o nouă discuţie asupra răbdării pe care ei trebuie s-o manifeste pentru a-şi suporta consoartele respective.

– Tu mă înţelegi, Donald, se scuză Big Duck, o fac doar de gura nevestei. Dar nu merg chiar până acolo…
– Bineînţeles, acceptă Donald. Înţeleg, eşti doar prietenul meu cel mai bun. Şi eu aş face la fel, pus în aceeaşi situaţie.

Omiţând, din prietenie, să adauge că e, de fapt, perfect convins că Big Duck nu va putea niciodată să mai ajungă „până acolo” şi că nici el nu va putea niciodată să fie atras de nevasta acestuia.
Văzându-mă interesat de viaţa lor, cei doi răţoi se îndreptară spre mine.
– Am impresia că ne-ai înţeles, mi se adresă Donald.
– Fără să vreau să fiu indiscret, am mărturisit.
– Deci, continuă el, ştii ce înseamnă a măcăi?
– Din păcate.
– Ai fost însurat vreodată?
– Da. Timp de treizeci de ani.
– Nu pot să măsor atâta, dar e o eternitate.
– Aşa mi s-a părut şi mie.
– Si acum eşti singur?
– Nu. Am altă nevastă.
– Eşti nebun?
– Lasă-l în pace, Donald, interveni Big Duck. Nu vezi că nu e sănătos la cap? Şi, în plus, ştii că este interzis să vorbim cu oamenii.
– Nu. E interzis să-i hrănim.
– Invers, am încercat eu să pun lucrurile la punct.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “De prin parcuri adunate”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist
Close

Close
Accesează
Categorii