Cină cu langustine

6,30 lei

Cină cu langustine (eBook) – Mihai Giugariu

Golește
ISBN: EB9786065942073 Categorie: Autor: Anul apariției: 2013 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Cină cu langustine, apărut iniţial în anul 1987 (Editura Cartea Românească), se constituie dintr-o suită de schiţe şi povestiri având, ca numitor comun, spaţiul geografic al Peninsulei Iberice.
Stilul prozelor este alert, cu notaţii scurte, imprimând un ritm viu lecturii.

Este o proză care angajează subtil interesul cititorului, provocându-l într-un registru discret la reflecţie şi corespondenţe de trăiri. Povestirile iberice ar putea fi şi un posibil vestibul de pătrundere în lumea uneori fabuloasă a celuilalt capăt de orizont al Europei.

Cină cu langustine de Mihai Giugariu

În aşteptarea fluxului

Soarele e aproape jos. Dacă închizi ochii şi apoi îi şi deschizi poţi să-ţi închipui că tocmai a răsărit. Nisipul e cald. Chiar şi dacă nisipul e cald poţi să-ţi închipui că soarele a răsărit, nu demult, că în spatele tău e crângul acela rar de măslini sălbatici, cu frunzele lor albicioase şi ghimpii lungi; măslinii sălbatici care, primăvara, când urcă bancurile de sardele către gurile fluviului, miros a aer dulce. Dar iluzia asta se duce repede. Dincolo e răsăritul, aici e apusul.

Ea îşi ridică trunchiul, sprijinindu-se în coate. Apoi îşi roteşte privirea uşor. Construcţia aceea de lemn, pe piloni şi, ceva mai încolo, o barcă, nu una, două şi, în spate, malul înalt, galben, pe buza căruia se văd pinii cu nişte coroane aplatizate, orizontale, ca şi cum ar fi fost apăsaţi de o palmă, egalizaţi. El îşi ţinea ochii închişi. Tot ce vede ea a fost văzut de el
nu mai e aproape nimeni, spune ea şi aşteaptă

Întinderea aceea imensă dintre mal şi apă. Un spa­ţiu nefiresc, aproape ca un vid; fiindcă pare de neîn­ţeles de ce s-a ridicat tocmai acolo malul, cui a fost abandonat acest spaţiu inutil. Pinii se orânduiesc pe buza falezei, adică a malului. Pământul malului e de un galben roşiatic, nu e nici un fel de iarbă pe el, e frac­turat de ravine puţin adânci, ca şi cum ar fi fost spălate de torenţi
dacă vrei, poţi să pleci, spune el cu ochii tot închişi şi încearcă să se gândească la culoarea pământului
decopertat
cum ai să te întorci în oraş?

Clădirea aceea de pe piloni, ca o epavă uşor ridicolă. Pilonii sunt mâncaţi, roşi, jos, scândura e putredă, dacă scândura nu ar avea culoarea asta cenuşie, totul ar fi cu adevărat ridicol
n-ai să poţi să te întorci, nu există autobuz
îmbracă-te, spune el, ai fost destul de politicoasă
nu ştiu ce vrei să…

Pinii trebuie să-şi piardă primii culoarea. Contre-jour. După ce coroanele îşi pierd culoarea, rămân trunchiurile. Printre trunchiuri se vede albastrul spa­ţiilor dintre ei. Probabil că trunchiurile sunt destul de groase dacă se văd atât de bine de la distanţa asta. El îşi ţine ochii mai departe închişi. Floarea măslinilor săl­batici e galbenă, un galben închis, noaptea se revarsă din ea un aer dulce amărui. Acum, în faţă, e Atlanticul şi, în spate, pinii de un verde albastru. Undeva, nu prea departe, e Lisboa. Ca să ajungi acolo, trebuie să treci printr-un orăşel, în care se mănâncă la mesele de pe trotuare melci mici cu cochilii cât o monedă de cinci bani, melci scoşi din cochilii cu vârful unui ac de gămă­lie.
mergem la mine, e loc pentru amândoi… dacă vrei putem sta de vorbă undeva, oriunde, chiar şi pe marginea şoselei, pentru că aici e frig, e…
aştept
ce aştepţi?
fluxul
ce!?…
fluxul
îţi baţi joc de mine
uite, îl aşteptăm amândoi, nisipul e cald, ne îngropăm în el, dacă vrei pot să fac şi focul, ştiu să fac un foc înalt, fierbinte…
hai să mergem, ne oprim undeva, unde vrei tu…
…fluxul
eşti nebun!
sunt nebun
ascultă, de ce vrei să-l vezi, ce-i atât de…
…nu ştiu; stau aici până vine fluxul… după aceea mă întorc la mine, să văd răsăritul…

Pinii cu decupajele lor bizare, ca nişte tăieturi de cartoane de carnaval. Atlanticul, rece.

Weekend exuberant

Străzile sunt paralele, întretăindu-se în unghiuri drepte cu alte străzi paralele. Nu se vede marea, dar se simte aerul ei umed, sărat. Hotelul face parte din frontul de construcţii de înălţime mijlocie, cu câteva caturi. Camera hotelului are o fereastră care dă spre curtea interioară. Acum nu sunt decât urmele mirosuri­lor, un amestec de condimente amărui, de usturoi şi de untdelemn. Închide fereastra, trage perdelele şi se trânteşte pe pat. Patul are o adâncitură pe mijloc. Se văd liniile tapetului, o cană de porţelan gălbui, dulapul; când privirea este focalizată aproape, în faţă, liniile tape­tului se estompează. Jos, la recepţie, era o femeie; cei de la recepţie nu iubesc clienţii care întreabă imediat preţul camerei, chiar fără să lase din mână valiza ca şi cum s-ar teme să nu se angajeze prin acest simplu gest. Dacă ar fi amânat pentru câteva zeci de secunde între­barea, ar fi căpătat o altă cameră tot la acelaşi preţ. Apa din cană nu a fost schimbată de câteva zile. Afară e soare. În curând va fi septembrie. Septembrie, septem­brie… Sare din pat, îşi pune o pereche de pantaloni din pânză şi un tricou în dungi subţiri. Camera e la ultimul etaj. Poate că mai există totuşi unul, dar acolo se ajunge pe o scară îngustă de serviciu. Femeia de la recepţie era îmbrăcată cu un taior roşu-vişiniu. Se străduia să aibă aerul cuiva obişnuit cu alt fel de clienţi. Băiatul închide uşa camerei, pornind apoi de-a lungul culoarului. Îşi spune că ar fi bine să fluiere ceva, dar nu se încumetă să o facă. Nimeni nu ştie că se află aici. Aici, în acest oraş. Două zile şi o noapte. Între nenumărate zile, înainte, şi alte nenumărate zile, după, amestecându-se unele într-altele, indistinct, nu cenuşiu ci alburiu, ca aerul îndelung apăsat de plafonul jos de nori. Când a urcat, la etajul întâi o femeie închidea, sau deschidea, uşa unei camere. Femeia avea o rochie cu bretele, nu i se vedea faţa, dar poate că era tânără. Pe culoarul de la etajul întâi ca şi pe cel de la etajul al doilea sunt mochete groase de culoarea nisipului ud. Acum culoa­rele sunt goale. Nu se văd nici îngrijitorii. E aproape unsprezece. N-a mâncat încă nimic. În oraş, la ora asta, trebuie să fie forfotă. Oraşul are un nume frumos. Ca o amintire din alte secole. San Sebastian. Crinoline şi canotiere cu bordurile largi din pai de culoarea untului. Femeia de la recepţie scrie ceva într-un registru. Când el se apropie ea ridică ochii pentru o clipă. Apoi îşi lasă privirea, scriind mai departe. Cu siguranţă că aşa fac cu toţii. Chiar şi aerul acesta fals discret, ca şi cum nici nu l-ar observa – între timp a devenit unul de aici, aparţine casei, familiar casei – este pentru toţi. Părul femeii nu e strâns într-un conci, cade liber pe spate. Într-un hotel ca acesta, de trei stele, femeia de la recepţie n-ar trebui să fie tânără şi dispre­ţuitoare.

În stradă, Ricardo se opreşte în faţa unor coşuri de fructe şi îşi alege o banană. O banană cu coaja curată, de un galben deschis, culoarea sulfului. E o căldură dulce, cuminte, de septembrie. În care te poţi cuibări. Firma hotelului e scrisă pe înălţime. Ca să. Încapă. Pe un geam de sticlă albă care, seara probabil, e luminat pe dinăuntru. La primul colţ face la dreapta. În partea aceea trebuie să se afle promenada. Şi dincolo de pro­menadă, marea. E un cartier comercial, la parterul tuturor clădirilor se află magazine, bistrouri, unele după altele, aliniate. Ricardo azvârle coaja bananei într-un coş de gunoi. Ratând de puţin ţinta. Pe lângă el trec băr­baţi cu cravate la gât. Afurisite de cravate. Şi nu e forfotă, dar nici pustiu. Două zile şi o noapte la San Sebastian. Femeile privesc drept înainte, trec printre oameni şi nici o clipă privirile nu li se rătăcesc. Sau, două zile şi o noapte la Veneţia. Sau, două zile şi o noapte în Canare. La alegere. Oriunde. Ce nume! Vitrine şterse cu grijă. Oare de ce naiba străzile astea, cu clădirile lipite unele de altele, cu toate intersecţiile în unghi drept, cu bistrourile pentru funcţionari de bancă, funcţionari de poştă, funcţionari de firme comerciale, oare de ce naiba străzile astea, nu urâte nu frumoase, nu sordide, doar drepte, se numesc, toate, San Sebastian? Şi totuşi e San Sebastian. Ricardo începe să fluiere din nou. Vesel, îi este foame, dar încă n-a sosit ora mesei. Ajunge la promenadă. Golful scoică, un semicerc aproape perfect. Aerul nu e de tot limpede, lumina nu se aşează brutal pe obiecte. Ricardo îşi cumpără o cola şi se aşează pe un scaun de paie. Există fireşte şi un tonomat, în golf sunt bărci, bate o briză înceată, velierele au pânze colo­rate, totuşi nimic nu seamănă cu ce-ar fi putut să fie… Coboară pe plajă. Intră într-o cabină şi se dezbracă…

Apa a fost caldă. Întins pe şezlong, închide ochii, pielea i se zvântă încet, pe buze simte gustul sărat al apei, se aude zgomotul plajei, dar e un zgomot cuminte care se aşterne în jurul lui şi el aşteaptă. Aşteaptă. Apoi se duce să cumpere o revistă.

În august sau chiar în iulie, trebuie să fie altfel, atunci toţi aleargă înnebuniţi de spaima acelei luni în care trebuie să se consume totul, isteria unei luni din care nu se pierde nimic. Altfel, bineînţeles, e un oraş aristocratic.

Ricardo se ridică de pe şezlong şi se duce din nou către mare. Intră până la glezne. În stânga, la capătul golfului, se vede Monte Igueldo. Accesul în vârf, cu funicularul. Acolo unde nu-l ajunge soarele pielea lui se crispează uşor. O simte. Mai face câţiva paşi. Dacă ar înota… două, trei sute de metri, poate şi mai mult, un craul liniştit, cu bătăi largi de braţe, neobositor totuşi viguros, întoarcerea, un halat călduros şi toropeala dulce, aromitoare din jurul lui… Ricardo iese din apă. Restituie şezlongul, revista a lăsat-o undeva pe nisip. Se îmbracă şi traversează din nou promenada.

Acum i s-a făcut cu adevărat foame. Simte foamea ca pe o bucurie bruscă, formidabilă. Monte Igueldo va fi după-amiază. Sau mâine. Miroase a peşte prăjit, usturoi, carne. Mai miroase a roşii zdrobite şi a asfalt. Totul, când foarte amestecat, când foarte limpede, miros de miros ca nişte fire subţiri colorate distingându-se precis unele de altele. A fost ora de vârf a aperitivelor. Pomii se înclină lent. O briză moale. Intră într-un bistrou. Toate gesturile acestea trebuie să fie cât mai naturale, mai fireşti. Mereu senzaţia că este supra­vegheat. Un cadru compus cu grijă. Pe zincul alb, stră­lucitor, al bistroului, platouri mici cu măsline şi mig­dale, cu moluşte marinate, cu anghinare. Printre scau­nele înalte de la bar, grămăjoare de crustacee alb-roze supte, sfărâmate între dinţi. De grinzile înnegrite cu fierul ars şi fum de cărbune, atârnă pulpe de porc de un roşu vineţiu. O carne sărată, cu o fibră moale aproape elastică. Toate lucrurile acestea s-au mai văzut. Se pot vedea mereu. Nu poţi inventa întotdeauna ceva nou cu adevărat. Poate doar ordinea faptelor. Întinde mâna şi ia un pahar cu vin alb. Paharele sunt înşirate în linie dreaptă ca soldaţii de plumb, infanteriştii, şi deasupra lor este trecută cu repeziciune sticla. O repeziciune stăpânită, îndemânatică. Se pierd puţine picături. Dar şi ăsta e un efect de duzină. Poate, totuşi, dacă ar fi nişte fapte. De unde să iei mereu fapte, unde să le pândeşti! Acum i s-a făcut cu adevărat foame. Ar trebui să se scuture pentru câteva clipe de strânsoarea acestui cadru idiot, să poată mânca ceva în linişte. Ceva care să-i umple gura, o masticaţie întărâtată. Când întinde din nou mâna către paharul cu vin, atinge din greşeală mâna unei fete. Şi ce poţi să faci cu fetele decât să le priveşti! Să te uiţi la ele ca prin geamul unei vitrine. Fata era întoarsă pe jumătate cu spatele. El spune ceva, nici măcar o scuză, bâiguie câteva cuvinte şi fata se răsu­ceşte cu scaunul spre el. Are dinţi laţi ca nişte spatule şi o piele albă. Vinul e acrişor. El cere barmanului cartofi prăjiţi şi carne friptă. Un munte de cartofi prăjiţi şi chiar face gestul, mulând cu palmele deschise conul. După aceea se uită la fată şi fata la el. Se aude clopotul unei trăsuri. Fata spune, e grozav, şi el repetă, grozav… După aceea muşcă dintr-o anghinare murată pe care o ţine în vârful unei scobitori lungi, rotundă ca un băţ de marocco. Din nou se aude clopotul trăsurii, de data aceasta bătaia e repetată de câteva ori. El se împarte între dorinţa de a-şi umple gura cu cartofi şi aceea de a aştepta. Fata întreabă, ai făcut baie şi el zice, nu ştiu (de ce or fi trebuind să atârne toate jamboanele astea, punerea în scenă n-are nici un haz). Cartofii sunt pufoşi şi crocanţi. În momentul acesta îşi aduce aminte de femeia cu taiorul roşu de la recepţie. Bineînţeles că nu are nici o legătură cu ceea ce se întâmplă acum. Fata muşcă din anghinare. E sigur că nu-i place. Când muşcă, i se văd dinţii laţi ca nişte spatule.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Cină cu langustine”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii