Cerbul din pădurea pierzaniei

14,40 lei

Cerbul din pădurea pierzaniei (eBook) – Petru Demetru Popescu

  Hurry up! Sale end in:
ISBN: EB9786065942141 Categorie: Autor: Anul apariției: 2013 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Toamna anului 1532.

O veste înspăimântătoare ţâşneşte ca fulgerul din cetatea de scauna Bucureştilor şi se răspândeşte ca gândul până în cele mai îndepărtate unghere ale Ţării Româneşti: „Au pierit Vlad Vodă, fiul lui Vlăduţ Vodă!”

Vorba apare limpede. Împrejurările morţii sunt însă tulburătoare. Voievodul ieşise la plimbare după un chef prelungit şi ajunsese în jos de reşedinţa sa domnească, la locul ce se cheamă Popeşti. Acolo Dâmboviţa făcea vad mare şi adânc cât l-a cuprins pe domnul Ţării Româneşti în pânzele sale şi nu i-a mai dat drumul.

Povestirile şi monografiile istorice, culegerile de ghicitori şi proverbe, Biblia povestită copiilor, sunt doar câteva dintre temele şi preocupările literare ale autorului devenite bibliografie şcolară, recomandată atât elevilor, cât şi profesorilor din învăţământul primar şi gimnazial.

Printre titlurile apărute se numără celebra serie Istoria neamului românesc, care include titlurile Dacii nemuritori, Romanii, Decebal şi Traian, Întemeietorii, Boierii şi Domnitorii şi Fanarioţii, volumul de legende şi povestiri Inimi de viteji şi două cărţi dedicate celor mici şi pasionaţi de istorie, Istoria medievală a lumii pentru toţi copiii şi Istoria modernă a lumii pentru toţi copiii.

Cerbul din pădurea pierzaniei de Petru Demetru Popescu

1.

Toamna anului 1532. O veste înspăimântătoare ţâşneşte ca fulgerul din cetatea de scaun a Bucureştilor şi se răspândeşte ca gândul până în cele mai îndepărtate unghere ale Ţării Româneşti: „Au pierit Vlad-Vodă, fiul lui Vlăduţ-Vodă!” Vorba apare limpede. Împrejurările morţii sunt însă tulburătoare. Voievodul ieşise la plimbare după un chef prelungit şi ajunsese în jos de reşedinţa sa domnească, la locul ce se cheamă Popeşti. Acolo Dâmboviţa făcea vad mare şi adânc cât l-a cuprins pe domnul Ţării Româneşti în pânzele sale şi nu i-a mai dat drumul.

La biserici începuseră să bată clopotele pentru Vlad Vodă cel înecat. Şi, cum înecul nu e totuna cu spânzurătoarea, se tocmiră obiceiurile cele mari ale înmormântării şi slujbele cuvenite după datină. Că vorba înţeleaptă nu poate găsi nici o pricină înecatului şi dacă în vin nu te poţi îneca el netezeşte cărare şi ajută apa să-şi facă obrocul. Gura lumii şi mai slobodă mai înecătoare ca apa. Iar mintea dispusă veşnic a iscodi. „Oare a fost atât de prins de văpaia licorii încât a alunecat de-a dreptul în apă?”… „N-a prilejuit a da din mână şi s-a tras ca toporu la fund?”… „Ori cum a fost cu putinţă ca domnitorul să umble bezmetic, de unul singur şi să nu afle la ceas de cumpănă nici un slujitor care să-i întindă o mână de ajutorinţă?”… „Nu cumva cei ai lui Gogoaşă ce erau în grozavă râcă faţă de Vodă să-i fi dat acea mână împingându-l şi mai avan în hăul vâltorii?”

Dar morţii cu morţii şi viii cu viii. După ce prin grija doamnei celei mari Anca, mamă a răposatului, Vlad Înecatul a fost aşezat spre odihnă la mănăstirea Dealului lângă părintele său Vlăduţ, toţi au dat vina pe apă. Că ea e tare lacomă şi ce prinde odată de căpătâi suge în buţi şi nu-i mai dă drumul decât după ce l-a vlăguit, l-a umflat şi vineţit şi l-a liniştit pe vecie.

***

Boierii însă cu mare grijă se adunară şi se sfătuiră pe cine să pună domn în scaun la Bucureşti. Aşa era obiceiul din moşi strămoşi. Fie că era pe placul unuia sau altuia, la început toţi îl voiau pe un domn la care se hotărau. Că nu putea rămâne scaunul gol ca stupul fără matcă pentru a se risipi oamenii ţării precum albinele. Mai apoi începeau necazurile şi vrăjmăşiile. Acum, în această toamnă a lui 1532 lăsară pe cel înecat în seama slujbelor şi se strânseră la sfat pentru a hotărî asupra celui mai nimerit.

Când toţi fură adunaţi se auzi vocea puternică şi clară a banului Craiovei, venit de grabă din părţile olteneşti la acest ceas de răscruce. Toţi îl priveau cu admiraţie, chiar şi vrăjmaşii. Că era un bărbat în toată puterea cuvântului: falnic, precum stejarul, înalt tot ca el, voinic la trup şi mândru la înfăţişare. Un păr de culoarea abanosului, frunte lată, mustaţă bogată, ochi negri şi adânci, Barbu III Craiovescu era vrednic de toată lauda. Vorbi frumos şi convingător, ca de obicei, şi direct, aşa cum îi era felul, fără ocolişuri şi deşarte cuvinte:

– Cinstiţi boieri, toţi dorim cu bună ştire să alegem drept cap al ţării, voievod al nostru bun şi înţelept pe un om priceput şi cu tragere de inimă pentru ţară!

Vorba lui Barbu Craiovescu fu însă clintită din rosturile ei de Vâlsan Logofătul. Altfel de fire, mult mai răsucită şi mai piezişă decât a banului. Un om de grabă mânios şi fără cumpătare în gând şi la vorbă. Vrăjmaş pe el şi pe vecin şi veşnic cu poftă de harţă:

– Luminatule ban, să nu-ţi fie drept supărare vorba mea de la un asemenea ceas de istoavă, dară noi toţi ştim din îndelungată şi aşezată chibzuinţă că trebuie să ne ţinem de datină şi să alegem nu orice venetic, ci numai os de domn din cinstita şi slăvita stirpe şi casă a Basarabilor!

Banul zâmbi! Un zâmbet care te putea încălzi, dar şi înfiora. Îl ştia bine pe Vâlsan şi toate apele în care se scălda zilnic. De mult nu mai încerca să-şi risipească timpul cu el. Zise aşadar         cu bună-voinţă:

– Aşa e precum spui, logofete Vâlsan – şi noi ştiam că trebuie să alegem os de Basarab. Dară domnia-ta ne-ai reamintit-o şi n-ai greşit prin nimic. Vorba străbunilor noştri latini: „Repetitio est mater studiorum!”

Îl cerceta cu bucurie pe Vâlsan care făcuse ochii mari la auzul dictonului rostit de el. Toţi ştiau că banul citise mult şi era cunoscător al limbii latine şi greceşti, al celor frânceşti, nemţeşti şi turceşti în timp ce Vâlsan era şi el, ca şi banul, frumos împodobit pe dinafară, însă gol pe dinăuntru. Purta chelie şi era trecut de patruzeci de ani în timp ce banul nu ajunsese încă acolo. Urât la înfăţişare, slăbănog şi puţin adus de spate, era şi prin fizicul său inferior banului. Nu se lăsa însă deloc aşa cum niciodată nu voia să cedeze în faţa nimănui. Reprezenta boierimea munteană, de prin părţile Argeşului şi se mânia până şi la auzul numelui influentei familii olteneşti a Craioveştilor. Spătarul Dragomir, un bărbat cam pe măsura banului, deşi muntean, se amuza pe socoteala năravurilor lui Vâlsan, văzându-l cum fierbe în propria lui zeamă. Tocmai voia să ia cuvântul când auzi din nou vocea parcă şi mai piţigăiată a lui Vâlsan Logofătul:

– Dacă-i aşa cinstite ban, dacă ştii că trebuie să alegem un Basarab curat, poate îţi este cu ştiinţă şi care ne este alesul. Cel care să fie priceput, să vrea binele ţării şi al nostru!

Banul îl pricepu şi de astă dată. Ştia că Vâlsan ţine foarte mult la scaunul său de logofăt după cum el ţinea la bănia Craiovei. Aceasta din tată-n fiu în grijă şi ctitorire, de la Pârvu I Craiovescu, pricină pentru care ei se mai numeau şi Pârvuleşti. Ştia că gândul îl munceşte pe Vâlsan ca şi pe Dragomir, pe spătarul Peia şi pe toţi boierii munteni ca nu cumva să încapă tronul pe mâna vreunui craiovesc. Acesta era „veneticul” de care adusese vorbă logofătul. De aceea îi răspunse pe cât de iute pe atât de senin:

– Da, m-am gândit, logofete, care să fie alesul nostru şi deci al ţării!

La aceste cuvinte rostite după felul banului, dârz şi hotărât, toţi amuţiră. Aşteptau să vadă: este muntean sau oltean? Şi atunci toţi avură prilejul să se convingă încă o dată cât de abil era banul, dar şi cât de cinstit juca întotdeauna, cu cărţile pe faţă:

– De nu vi-e cu supărare, cinstiţi boieri, eu m-am gândit ca în scaunul Ţării Româneşti să-l înălţăm pe Vintilă, judeţul de Slatina. E os de Basarab, feciorul lui Radu cel Mare şi al doamnei Cătălina, frate cu vajnicul Radu Vodă de la Afumaţi, pe care cu câţiva ani în urmă mulţi dintre noi îl încingeam cu brâu şi cu porfiră după bătălia ce avu la Didrih cu paşa de Nicopole!

La auzul acestui nume Vâlsan logofătul tresări. Nu-i displăcea ca pe tron să se înalţe judeţul de Slatina cu care se afla în legături bune. Pe deasupra, cunoştea prea bine obârşia acestuia. Pe lângă că era Basarab, mai era şi de prin părţile Buzăului, născut, crescut acolo. Judecia o luase se pare în vremea domniei fratelui său Radu Vodă de la Afumaţi.

Dar, ca şi cum ar fi vrut să nu lase lucrurile netulburate, Barbu III Craiovescu vorbi din nou clar şi apăsat:

– Pe judeţul de Slatina îl cunosc ca pe propria mea persoană. Ca ban al Craiovei am stat mereu de veghe la treburile cetăţilor şi aşezărilor din jur. Unde e Craiova, unde e Slatina. Vorba ceea la o aruncătură de praştie. E un gospodar priceput şi un om chibzuit, hotărât şi neabătut la fapte… Numai dacă nu şi-o uita şi el, ca şi alţii, bunele obiceiuri şi datini. Şi n-o aluneca în pierzania mândriei sale necugetate. Atunci…

Boierii se cutremurară ca şi cum acel atunci şi sosise, aducător de apocalipsă şi pierzăciune. Chiar şi Vâlsan logofătul se înfioră de aceste cuvinte care nu prevesteau nimic bun. Căută el însuşi să devină părtinitor şi să îndulcească din asprimea vorbelor lui Barbu Craiovescu.

– Omul e supus tuturor dorinţelor, patimilor şi apoi greşelilor. Poate o mai greşi şi el. Dar de-l alegem l-om face să înţeleagă din prima greşeală.

Tăios, banul îi scurtă el acum vorba lui Vâlsan:

– Nu, logofete, nu încape a doua greşeală pentru nimeni. Dar mite pentru un domnitor! Străbunul latin mai are o vorbă pe care să n-o uiţi: „Non bis in idem!”

Logofătul Vâlsan căscă din nou ochii mari nepricepând nimic. Dragomir se amuză într-ajuns de aceasta, iar ceilalţi boieri se porniră să râdă. Rămas de unul singur Vâlsan se făcu a pricepe totul, mai ales că banul îi ceruse şi lui consimţământul pentru alegerea judeţului ca domn al Ţării.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Cerbul din pădurea pierzaniei”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii