Magna utopică. Adam și Eva după sfârșitul lumii

Magna utopică. Adam și Eva după sfârșitul lumii de Alecu Ivan Ghilia

CATACLISMUL

Lumina smulsă tenebrelor îi strivea capul şi umerii cu tăria ei de neîndurat. Era ca o ardere care se ardea pe sine la nesfârşit, fără să se mistuie. Înfricoşătoarea forţă îl lua în stăpânire orbindu-l, proiectându-l în nemărginire. Toate-şi dezvăluiau realitatea bănuită, mai presus de perceperea sa. Izbucneau şi se stingeau flăcări reci, amăgindu-l peste tot, vrăjindu-l, lumini care, fiind atât de puternice, făceau să dispară umbra din jur, împiedicându-l să înainteze. Neputând mişca ochii, rămânea înstrăinat, de sine şi de tot ce vedea. Neclintit în lumina neclintită, sta faţă-n faţă cu Necuprinsul, absorbit în realitatea stranie, aşteptând pătruns de aşteptarea unei întregi planete ce se sforţa să trăiască în fiinţa şi lângă el, fără nici o idee de viitor, strivit de liniştea aceea la fel de necuprinsă ca lumina.

Intrat pe încetul în simţurile de dinaintea cataclismului, realiza că integritatea sa fizică nu suferise nici o modificare. Nu-l durea nimic. Trăia. Fusese ocrotit. Dar ce destin îl aştepta? Ce fatalitate rea, căreia nu i se mai putea sustrage el, un trup scăpat, un simplu trup fără memorie. Prin minte îi treceau, ca nişte vagi repere, cuvinte străine ce-i veneau de undeva, intuind că el era singurul lor păstrător. „Nu se poate, nu, îşi repetă anihilat în spiritul critic, preschimbând brutalitatea simbolurilor frumuseţii din faţa sa în propria-şi oglindă, prin care se încorda să se întrezărească pe sine, cel care încă nu era. Fiind Supravieţuitorul. Intrat în basm simbolic. „Geniul” uman? (génie) Rimbaud, iluminatul, să fie? (Stând în picioare în mijlocul frazelor.) Englezul fără mormânt? Damnatul făgăduinţei misterioase? Misterul însuşi al Rămânerii, al Duratei! Mesagerul supravieţuirii!

Poetul se ridica din sine ca dintr-o noapte a iadului: uriaş, strivit, flămând de lumină, de cer, înfricoşat de cuvinte, de presimţiri, terorizat de a nu-şi mai găsi memoria şi identitatea, suprem-Prometeu-golit de-memorie, cu ochii în flăcări şi gura arsă de spaimă. Cine era? Cum îi suna numele? Aaa-um? Parcă rostise cineva, odată, acest sunet primordial dând drumul Cuvântului şi Cuvântul era dumnezeul începutului şi Dumnezeu era Cuvântul şi prin Dumnezeu Cuvântul toate s-au făcut, căci fără Dânsul nimic nu s-ar fi făcut cum tot prin A-a-u-m nici desfăcutul acum nu s-ar fi produs.

Scânteia sunet-lumină desprinsă din sunetul primordial, cine era? Abraham? Tată a trei religii? Sau Adam, tată nenăscut din femeie, prin care femeia-mamă a neamurilor s-a născut spre a da naştere neamurilor? Sau poate era ceea ce nu putea fi decât Ioan, Om trimis să mărturisească pentru Lumină ca toţi să crează, ajuns ultimul Adam, al prohodului!

Aerul, greu de lumină, îl incendia muzical, îl scotea afară din sine. Îl extazia, îl înfricoşa surpându-l în ascunzişul cuvintelor ce nu-l mai puteau apăra. Se înăbuşea în sângele vărsat din clipa sfârşitului. Aum-acum: bing-bangul final sunase stingerea. Urechile-i vâjâiau. Pleoapele-i ardeau. Ochii nu mai zăreau nimic. Un întuneric vuitor urca prin el. Marile laşităţi ale vorbelor mincinoase îi plesneau creierii. Parcă mai auzise cândva ceva asemănător. Se mai întâmplase cu cineva ceva asemănător… În care viaţă? Când? În viitor sau pe timpul când îşi rostea printre contemporani numele? Şi, dacă avea să se-ntâmple, nu înseamnă că s-a şi întâmplat, deşi nu înseamnă că, putându-se petrece pe altă planetă, în altă viaţă sau în alt viitor, nu s-a şi petrecut cu el însuşi, într-un trecut al lui de care nu-şi mai amintea.

*

Doborât de teroare, se agăţa să scape, să răzbească la suprafaţă, înaintând prin cuvinte ca prin roci geologice, sfredelind cu mintea bezna sfârşitului, împingând, gândindu-se că memoria este talismanul disperatului. Cine-a spus asta! căzând, prăbuşindu-se, cu sufletul, cu trupul, gâfâind cu buzele arse, cu gura deschisă, gata să strige, dar neputând striga, ghemuit în nelinişte. Zguduitura rămăsese în el şi părea că se repetă. Peste puterile lui de înţelegere. Întunericul dens, cu toată armătura muntelui de sare de deasupra, dispăruse gâlgâind de metafore-lumină. Ca şi cum pământul ar fi crăpat până-n adâncuri sub izbitura acelui puhoi albastru, sticlos, orbitor, cu fosforescenţe de magneziu, c-un miez de foc pâlpâitor-auriu-roşcat, intens până la alb, devenit treptat cenuşiu, de culoarea perlelor naturale, de-o strălucire ireală, imposibilă, ca visul din interiorul unui vis de perlă ce visează visând explozia nucleară, dacă perla ar visa atomul de dumnezeire sau de nebunie satanică din ea, sau atomul însuşi s-ar visa pe sine descompunându-se, explodând de energie demiurgică, necreată.

În violenţa ei, vâltoarea părea când albastră, când violacee.

Înainta căţărându-se sub povara uriaşei lumini.

Dimensiunea extraordinarului eveniment îi îngheţa creierul de stupoare. Din clipă în clipă, aştepta să se producă inevitabilul. Vaai! Da! Războiul astral se dezlănţuise! „Mulţumesc Tată Ceresc!” Inima îi bătea şi mai putea respira, dar cât? Năduşeala şi ţărâna sărată, cum se smulsese din salină, se uscaseră pe el, prinzându-i pielea craniului şi-a feţei ca într-o coajă. Se aştepta să audă din nou explozia.

Şi, într-adevăr, întreg văzduhul intră în vibraţii.

Poate era doar o iluzie auditivă, cum totul putea fi o iluzie optică, o rană înfricoşată şi înfricoşătoare a vederii lăuntrice. Supliciul întregii omeniri damnate. Nu, nu, nu! scânci ca un copil gata să izbucnească în hohote, mărunt, slab, neputincios cum era, topit de încordare, neînstare să… El, alesul, mesagerul lumilor dispărute? Când nu ştia cine este, cum îl cheamă? Adam, desigur, dar şi mai cum? Adam fără Eva este poetul fără operă. Culorvorbistul, salahorul cuvintelor profeţite. El, slujitor al Logosului? El!? Un paria. Apatrid. Fără glob. Acum nu mai avea nici geografie, nici istorie. Întregul glob era o consoană, un zero minuscul, îngheţat, aruncat în spaţiu. O sete bolnavă / Toarnă-n mine otravă. Mirele fără mireasă, îmbrăcat în ultimul trup al umanităţii dispărute, de culoarea topazelor, numai bun pentru balul de adio de după festinul atomic.

– Ce faci, copile, pe pământ?

– Aştept, îndur, visez! Închei ciclul! strigă hohotind, cu pumnii la ochi, orbit de lumină, înfricoşat de-ntuneric, căzând, ridicându-se, stând să moară cu cuvântul izbăvitor în gură, în aşteptarea îngerului salvării ivit dintr-o spărtură a creierului. Ce ironie, ha, ha, ha! Poetul planetar! Proprietarul de vise, din visul unei planete stinse, cu cenuşa atomică încă nerăcită pe ea. Ha, ha, ha! ce haz tâmpit. Fără concurenţa confraţilor, singurul geniu, vorbind în numele neputinţei tuturor, neştiind cum îl cheamă. Ocnaşul cavernelor, săpător în sunete, se simţea aruncat afară din Iadul sfârşitului. Proiectat în lumina straniei frumuseţi. Unde mergi, Adame? Cine eşti, Adame? S-au scris cărţi cu asta, anticipative. Şi la ce-au folosit?!? Cine eşti, Adame? Nu ştiu. M-am născut pe unu martie, într-o zi de joi, într-un ţinut de margine, dintr-o mamă fecioară şi un tată necunoscut. Naştere blestemată sau binecuvântată, cine-mi poate spune. Un copil teribil. Nişte mâini mari, ca şi picioarele, o faţă absolut copilăroasă, care s-ar putea potrivi unui ţânc de şaisprezece ani, nişte ochi albaştri, adânci, şi un caracter mai degrabă sălbatic decât timid – acesta e ştrengarul a cărui imaginaţie, plină de forţă şi perversităţi nemaiauzite, i-a fascinat sau îngrozit pe toţi… Să fie el întruchiparea aievea sau iluzorie a fantomei acelei fantome? Drama „copilului din flori” transpusă în două romane: Bastardul, apoi Micul Lixandru şi nepotul marelui Rabin. Ce sminteală de vorbe? De titluri! Ultimul supravieţuitor trăind singurătatea cuvintelor care trebuiau inventate şi lipite din nou pe fruntea lucrurilor şi formelor, spre a căpăta, în noua identitate a lucrurilor şi formelor, sens şi consistenţă nouă, înţeles şi culoare nemaivăzută. Până şi gust. Supravieţuitorul adamic, dezgropat din adâncuri, beat de-o lumină serafică pe care n-o cunoştea, îmbătat de vorbe care nu se mai potriveau cu nimic, încât trebuiau născocite altele, beat de furia liniştii lui şterse din memorie. Numai cineva fără memorie se poate înfuria de-a binelea, forţându-şi mai tare mintea şi suferinţa. Îşi era singur călăuză, bâjbâind descărcat de memorie, călău al propriei lui deveniri. Adam nu putea fi bastard. Avea un tată cunoscut. Avea şi o femeie, pe Eva. Cerul întreg îi era Tatăl şi Eva, pământul. Acum totul se prefăcuse într-un glob de cristal. În cazul acesta poate că era Melville! Întreprind această operă clătinându-mă sub povara celor mai grele cuvinte din dicţionar, îi sună în cap.

Auzim adesea despre scriitori care cresc şi capătă aripi datorită subiectelor alese de ei, chiar dacă ele pot să pară banale. Ce să mai zic eu, care scriu despre sfârşitul lumii!? Fără voia mea, părul mi se zbârleşte, sângele se răceşte şi scrisul mi se lăţeşte, până la majusculele unui afiş. Daţi-mi o pană de condor! Daţi-mi, drept călimară, craterul Vezuviului!

*

Trăia pe loc, în sinea sa năucă, vocaţia duală: culoarea – forma – vizualul şi cuvântul scăpătat din marele Logos. Trăise Apocalipsa sau era chiar martorul, forţat să respire şi să se mişte în plin coşmar al Sfârşitului?! Dar de ce să creadă în cuvintele altuia, de parcă le-ar fi scris el? sau poate că da. Chiar el le-a scris, citindu-le, învăţându-le, trăindu-le. Alt­fel cum şi-ar contopi fiinţa cu ele, din moment ce şi-a pierdut identitatea? Stai! Cine-a scris Apocalipsa? Nu cumva Shakespeare? O, nu. Limba engleză era destinată numai eşecurilor răsunătoare ale omului, regilor, reginelor şi Istoriei omului. Shakespeare a scris despre o ecuaţie simbolică pe care n-o mai ştie nimeni, pierind odată cu lumea. Chinuri bezmetice de lunatic actor, suferinţe, nopţi nedormite, eforturi peste măsură să-şi facă un nume şi cu ce s-a ales? C-un mormânt la Stratford, peste care s-a aşternut cenuşa atomică. Respins întruna, el, urmaşul marelui Will, ciomăgit de critică, ignorat de cititori, urmărit de toate nenoroacele, descurajat, încurajat întruna, şi când îşi făcuse un nume, semnând cărţi cu numele său şi apărând cărţi, studii, compilaţii după numele lui, totul, cărţile, ca şi numele şterse odată cu ultima literă a Apocalipsei.

Se încordă cu ultimul rest de voinţă şi de puteri, zvârli lămpaşul din mână sau bulgărele de soare. Sarea adunată între degete ca o mănuşă scorţoasă, cum înotase prin molozuri sulfuroase, uscate în fierbinţeala luminii bestiale… Împinse cu fruntea, împingând prin ochi vederea care se lăsa întoarsă îndărăt, ca lovită de-o placă de magneziu. Ajuns la suprafaţa cuvintelor-evenimente, deasupra imprevizibilului, se uită scuturat de fiorii unei beţii halucinante şi văzu totul alb, imaculat, aşternut sub el ca-ntr-o carte nescrisă.