Vasco da Gama navighează

Vasco da Gama navighează de Diana Adamek

Ce caută Wu-tao-tse în altă poveste decât a sa

Şi mai ales într-o cameră de hotel, pensiune modestă, cu nume luminos însă, Anessis, când l-a ales, i-a sugerat, nu ştie nici el de ce, lustrul argintiu al unei monezi, ce caută, deci, Wu-tao-tse aici, printre mape cu reclame, cearşafuri, cuverturi, perdele umflate de vânt ca velele unei corăbii gata să plece, umbrele, prosoape, hârtii, chei şi geamantane.

Ştefan Sentoni va spune mai târziu că a aşteptat şi că atunci când el a păşit în cameră nici nu l-a simţit, atât de viclean stătea ascuns, că poate intrase deja în tablou, de aceea nu l-a văzut, dar asta nu poate fi adevărat pentru că totul de-abia începea şi nimic nu fusese încă pictat, şi, totuşi, Wu-tao-tse dispăruse cu pensulă cu tot, în urma lui rămăsese doar peretele alb şi, da, da, un miros amestecat şi ciudat, de vopsele şi lacuri, tuş închegat, răşină şi clei, şi peste astea încă ceva, neliniştitor, mai mult decât urma zugrăvelii proaspete, o poruncă vie, puternică, ca o piele care respiră şi desface unul după altul, învălmăşite şi cu toate astea distincte, săruri volatile, la sfârşit toate se uită, dar în clipa aceasta mirosurile abia se desprind de trup şi sunt încă una cu el.

1

Acum sunt agent imobiliar, vând case. Nu întotdeauna am fost negustor, dar dacă azi fac ceea ce fac, e mai puţin din pricina nenumăratelor acccidente ale vieţii, ci mai ales pentru a împlini, aşa cred, o voinţă ascunsă a destinului meu. Îmi rămâne încă secretă insistenţa cu care noaptea, în vis, cutreier case. Ele sunt felurite, cu toate acestea repetitive, variante ale aceluiaşi tipar, excesiv luminoase, dar roase de vârste şi boli. Pentru că încăperile prin care umblu sunt toate şi de fiecare dată vechi, ceva în ele se surpă sau s-a năruit deja, greu de spus, mai ales că în febra cu care le cercetez fiecare ungher, treaptă, terasă, nu mai stau să mă întreb despre mucegaiurile pe care le secretă sau pulberile care le macină. Visele astea mă însoţesc din adolescenţă, pe multe dintre ele le-am uitat imediat la trezire, pe altele le mai păstrez şi azi într-un pliu activ al memoriei mele. Îmi amintesc, de pildă, un vis cu o cameră îngustă şi lungă, scăldată într-o incredibilă lumină galbenă, în care dansau minuscule firişoare de praf. Un singur scaun aştepta aici marele concert al unui violonist a cărui apariţie întârzia, dar pe care eu o ghicisem de acolo, de afară, de la fereastra de la care pândeam. Culoarea îşi schimba textura şi relieful, cădea într-un val greu, apoi se desfăcea în praf de cretă, o clipă mai târziu în spume solare, era mobilă, trecătoare, o poftă, un incendiu. Şi cu toate astea, sub strălucire se dezvelea rana, ocrul auriu se stingea într-o nuanţă mată, pe care o percepeam mai degrabă auditiv, se dezlegau parcă pergamente, apoi urme de fum mistuiau totul, simţurile mele călcau toate treptele, un gust de ciupercă amară pe buze, căderi de nisip în ureche, un vertij cald în coşul pieptului. Asta n-am uitat, deşi memoria mea şterge din ce în ce mai des multe dintre casele prin care a bântuit, asta ştiu şi eu, nu trebuie să-mi spună doctorul, mai întâi se topeşte o uşă, apoi dispare o treaptă, se năruie un perete, cad arcade, fundaţiile se fac de ceaţă, sunt pierderi însă care nu dor.

Tot acesta este, poate, motivul pentru care îmi schimb atât de des locuinţele, plimbând după mine munţi de cutii, genţi, pungi şi cufere. Ca şi acum, când ar trebui să deschid cele două valize care veghează, cu burţile lor ticsite, micul hol de la intrare. Bine, deci, am să mă apuc de treabă, însă fără plăcerea de a-mi înjgheba, cum am visat, un mic cuib, ci doar pentru că, după drumul lung, hainele mi se lipesc neplăcut de corp şi junghiuri de toate soiurile îmi săgetează carnea amorţită. Am de deschis micul zar, de tras fermoarul şi de înlăturat folia foşnitoare pe care mi-a aşezat-o menajera deasupra. Nici să fi măsurat nu încăpeau mai bine, a zis ea când a isprăvit de aşezat lucrurile în alveolele de pânză apretată, un pas în spate şi capul uşor aplecat, cântărirea e a ochiului, dar satisfacţia a întregii făpturi, împachetatul a ieşit o minune.

Să desfac această alcătuire nu va fi de aceea o treabă prea uşoară, aş zice că nici plăcută, infinit mai bine ar fi să-mi întind picioarele pe grilajul pentru bagaje, să-mi arunc cămaşa şi pur şi simplu să uit ce am de făcut. Nu am însă voie să fac asta, trebuie să-mi exersez memoria şi să-i controlez sincopele.

Învârt prin urmare cheiţa.

După care fac o pauză pentru a-mi scoate cămaşa, mătasea galbenă e umedă, iar căderea ei pe speteaza fotoliului e fără foşnet, aşa se aşează întotdeauna lucrurile într-o cameră nelocuită. Şi, totuşi, există în această încăpere aburi amestecaţi, mai întâi o respiraţie şovăielnică, mai apoi una pânditoare, poate e marea cea care adânceşte sunetele, desfăcându-le în ecouri şi le dă totodată această nuanţă a pustiului. Dacă voi căuta cu privirea, nu voi vedea nimic. Dar e ca şi când ar mai fi cineva în odaie şi ar aştepta. Nu-mi place senzaţia asta, nici geamantanele prăfuite, primul îşi şi revarsă deja, din acest motiv, măruntaiele colorate. O trusă de voiaj, cămăşi, geaca uşoară de piele, pantalonii de pânză, un carneţel, instrumente de scris, două perechi de ochelari, sandale de plajă, pantofi pentru ploaie, o pelerină, umbrela veche, violet cu umbre cafenii, cutia cu sertăraşe în care stau aşezate medicamentele, cele de zi cu zi şi cele pentru situaţii neprevăzute, flaconul cu spirt, apoi o pijama verde, tricouri, un prosop, batiste, hârtii scrise de mână, încă un prosop, ciorapi, desuuri, aparatul de fotografiat, câte lucruri nu încap într-o astfel de luntre călătoare, câte din ele nu servesc nimănui, câte altele le-am uitat.

Îmi plăcea să-mi imaginez scena asta altfel: relaxat, despăturind şi navigând pe suprafaţa vălurită a lucrurilor aduse în lumină, creând distanţe şi perspective, ca şi când aş fi derulat un vechi tablou oriental şi aş fi dezlegat, cu fiecare gest, timpul. Nu simt însă nimic, nici nu-mi amintesc. E o secvenţă ratată. Memoria mea se împotriveşte, nu salvează nici adâncuri, nici suprafeţe. Sunt liber.

Dar nu, domnul Sentoni nu este liber, el n-a venit în vacanţă. Sub cămăşile de mătase şi fularele colorate, geamantanele ascund caiete cu coperţi tari, carneţele în tocuri de piele, culoarea e dulce, castană coaptă, mirosul aspru, atingerea moale, apoi dischete, hârtii prinse în agrafe, şine, capse, un întreg arsenal se revarsă din burţile încă pline care aşteaptă. Iar în mijlocul lor, ca într-o ceapă, sub transparenţe, nervuri şi ape, în alveola prin care doar vânturile trec, în această strâmtoare fără amintiri, cu noduri calde însă, doarme cu genunchii la gură eroul său. Nu l-a ales, tot visele despre case i l-au impus. Asta caută aici Ştefan Sentoni: răspunsul la o întrebare care îi întâmpină fiecare întoarcere din somn, iar dacă ceea ce va afla îl va mulţumi, se vor împăca şi nopţile lui, aşa şi-a promis, un curent uşor mişcă însă acum hârtiile, o, nu, lucrurile nu se aşează, nu se potrivesc nici gândului, nici viselor, Cine spune asta?, odaia parcă ar fi bântuită. Dar Ştefan Sentoni e foarte obosit şi senzaţiile lui alunecoase, înafara acestei stări nu sunt motive de îngrijorare.

2

Ierburile se schimbă cu repeziciune. Doar o arsură le întreţine seva.

Aerul devine şi el altul, scămos şi amar, nici dorinţele mele nu stau la locul lor, iar gândurile s-au răzleţit de mult. Mă trezesc devreme, vârtejurile ceţii de afară mă ispitesc încă din somnul întrerupt din ce în ce mai des de puseuri de panică, o conspiraţie a vertijului smulge toate din rădăcinile lor. Figurile se ridică de la pământ, mai întâi un guler care oftează, apoi o manşetă care vrea să ajute, un nasture se descheie însă şi întreaga alcătuire cere un respiro, mai lasă-ne pe pământ, dar nu e mult timp pentru tânguiri, e doar această clipă care face ohh şi se luminează, după care mânecile se arcuiesc, mătasea schimbă nisipul cu valul, uscatul cu marea, nodul din gât într-un icnet, aşa geme butaforia, scena, costumul de învingător, după care aripa cade. E o mantie mai ales, satinată, lunecoasă, care trece, nu ştiu de ce, din ce în ce mai des, cu petele ei galbene, peste viziunile mele de dimineaţă.

Nu-mi beau cafeaua pe terasă, nu pentru asta ies, altceva, elementar şi puternic, mai presus de obişnuinţe, îmi dictează acest gest, la asta răspund şi mişcarea mea rămâne mult timp doar a trupului, nu şi a minţii. Mă instalez astfel, uneori doar pe jumătate treaz, în punctul meu de control şi de acolo inspectez colina. Iarba e arsă şi are un miros ciudat, înăbuşit, fără ecou, e o poruncă căreia nimeni nu-i va mai răspunde pentru că vegetaţia a încetat să recunoască vocea pământului, s-a întors cu faţa spre mare, iar câteva rădăcini s-au contorsionat ciudat, de parcă ar tânji spre cer. Sunt voci frânte, îmi evocă tulpinile firave de liliac pe care Minela s-a încăpăţânat să le planteze, împotriva tuturor, în pământul cu totul neprimitor al unui decembrie îngheţat. A făcut-o singură, săpând cu greutate, iar când s-a ridicat, înlăturându-şi şuviţele de pe frunte şi scuturându-se de nisip, a spus doar Gata, alt anotimp.