Femei nebune după bărbați

14,20 lei 12,80 lei

Femei nebune după bărbaţi (eBook) – Corina Cristea

Golește
ISBN: EB9786065941519 Categorie: Autor: Anul apariției: 2014 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

„Proza ei are o notă singulară…. Corina Cristea scrie monografia frumoasă a singurătăţii, «fiară flămândă». Recurge la personaje comune, la întâmplări banale, pentru că singurătatea nu e de căutat la eroi ai destinului a căror viaţă se umple cu Fapte.” (Val Condurache)

„Nu pot spune că orice asemănare cu realitatea e întâmplătoare. Povestirile mi-au fost spuse ca fiind adevărate. Întâmplător e doar faptul că le-am scris eu. Pentru ce se poate întâmpla între o situaţie şi alta, rămân tributare apetenţa şi imaginaţia lectorului, pe care eu, din plecare, îl consider inteligent.” (Corina Cristea)

Femei nebune după bărbaţi de Corina Cristea

Caleidoscop cu graţii

Caleidoscopul de graţii nu exclude portretele clasice, portretele clasicei noastre educaţii. Antigona, Medeea, Electra, ba chiar ambigua şi difuza, clasică Fedra, sunt portrete de gen, de referinţă. Până şi pe Cleopatra o înregistrează „în trecere”, căci prea au fost mari cei care au imortalizat-o. Nu putem însă să nu reţinem ideea de Dulcineea din Toboso – „cea fără de pereche şi seamăn în lume”, născocire a lui Sancho Panza, căci Beatrice a lui Dante e măcar la fel de idealizată. „Tanto gentile e tanto onesta pare” – „Atât de nobilă şi-atât de pură-apare”. Şi tot astfel este balada în care, cu graţie şi naivitatea unei copile coborâte atunci din ceruri, Beatrice vorbeşte în felul acesta:

Io mi son pargoletta bella e nova/ Eu sunt micuţă, nouă şi frumoasă/ Che son venuta per mostrare altrui/ Şi am venit eu altora să-arăt/ Delle bellezze del loco ond’io fui/ Din frumuseţile acelui loc în care fui. „Aceasta nu este alegorie, şi nici concept ştiinţific sau, pentru a vorbi mai exact, alegoria şi conceptul ştiinţific există şi aici, dar confundate, ca şi uitate în această fiinţă, şi astfel desăvârşit realizate, conform acelui ideal al femeii care este cel dintâi ce se arată întruchipării tinereşti”. (Nina Façon)

O putem însă uita pe Julieta la fereastră?: „But soft! What light thgrugh yender window breaks?/ It is the east, and Juliet is the sun!” Sigur că Shakeaspeare rămâne şi prin alte multe personaje. Dar, parcă Julieta e cea la care ne gândim mai întâi, la pătimaşa ei inocenţă, la frageda ei frumuseţe: „Her beauty hange upon the cheek af night like a rich jewel in an Ethiop’s ear”.

Dacă Ioana d’Arc este imaginea sacrificiului eroic, a vitejiei mascate în carcasa fragilă a trupului feminin, sirena cea mică din povestea lui Andersen e imaginea sacrificiului din iubire, pe care foarte des femeile sunt dispuse să-l facă, mai ales în literatura scrisă de bărbaţi. Şi fiecare pas al micuţei sirene, care renunţase la frumoasa-i coadă de peşte, era ca o tăietură adâncă de sabie, dar zâmbetul nu-i lipsea de pe buze şi în durere era fericită. În aşteptare, durere şi iertare îşi găseşte fericirea şi Solveig, iubindu-l pe Per Gynt; Ibsen o idealizează în neuitatele şi cuprinzătoarele cuvinte: „Soţie şi mamă, femeie neîntinată, nu mă lăsa, iartă-mă!”

Femeilor le place o imagine mai puţin răbdătoare, despre propria lor fiinţă. Aventura Teodorei, împărăteasa Bizanţului, care din culisele Hipodromului se urcă pe tronul Cezarilor, a avut în toate timpurile privilegiul de a aţâţa curiozitatea şi de a exercita imaginaţia. Norocul său miraculos i-a surprins aşa de tare pe contemporani, încât toţi gură-cască din Constantinopol născociră tot felul de poveşti de necrezut, toată aceea grămadă de flecăreli pe care Procopius, în Istoria Secretă, le-a strâns cu grijă pentru posteritate. După moartea sa, legenda s-a ocupat şi mai mult de ea: orientali şi occidentali, sirieni, bizantini şi slavi înfrumuseţaseră, cu detalii romanţioase, romanţioasa sa soartă; şi graţie acestui renume zgomotos, chiar în zilele noastre, dintre atâtea prinţese care s-au perindat pe tronul Bizanţului, Teodora e cea mai cunoscută, şi aproape populară. În San-Vitale, din Ravenna, în abside solitară unde sclipesc mozaicurile de aur, Teodora ne apare în toată strălucirea majestăţii sale, ne povesteşte Charles Diehl, în Figuri bizantine. „Costumul cu care e îmbrăcată e de o incomparabilă splendoare. Drapată într-o mantie lungă de purpură violetă, la poalele căreia o broderie lată de aur se desfăşoară în falduri luminoase, ea poartă pe capul înconjurat de un nimb o diademă înaltă de aur şi de pietre preţioase; în părul său se împletesc ciucuri de pietre şi de perle şi pe umeri alţi ciucuri de giuvaieruri cad în cascade orbitoare.”

Norocul nu i-a surâs lui Marguerite Gautier, ea a devenit doar o Traviata, o rătăcită, dar celebră din paginile lui Dumas-fiul în ariile nemuritorului Verdi.

Cu mai mult spirit practic, deşi visătoare, s-a dovedit a fi aceea din „rude mari împărăteşti” despre care Eminescu ne spune: „Era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinţi/”.

O prezenţă gravă, o transformare tragică de la surâs şi bunătate la ţipătul disperat al sinuciderii, înregistrează ficţiunea lumii prin fantezia titanului Lev Tolstoi. Să-i citim gândurile lui Vronski când o întâlneşte pe Ana în tren: „Cu simţul obişnuit al omului de societate, înţelese, dintr-o singură privire aruncată asupra acestei doamne, că face parte din cea mai înaltă societate. Îşi ceru iertare şi intră în vagon. Simţi însă, dorinţa s-o mai privească o dată, dar nu fiindcă era foarte frumoasă, nici pentru distincţia şi graţia firească, întipărite pe întreaga ei făptură, ca fiind în expresia feţei sale drăgălaşe, când trecu pe lângă el, era ceva deosebit de gingaş şi delicat.” Tragismul Annei Karenina nu e tragismul Emmei Bovary. E mai grav, mai profund, mai sinuos. Totuşi, nu se vorbeşte de careninismul personajelor feminine, ci de bovarismul lor. Dacă Tolstoi a avut un model pentru Anna, imortalizându-l l-a lăsat să se desfăşoare ca pe un om liber. Ana îşi trăieşte destinul ca eroină pe care autorul o aruncă în vâltoarea unui roman şi o lasă să se descurce singură. Flaubert n-are atâta încredere în Emma sa. Referindu-se la dualitatea firii sale, la multele lui conflicte interioare şi la aspiraţia de a le depăşi, el a afirmat, hazliu şi plin de tâlc: „Doamna Bovary sunt eu!”.

Tumultoasă, pasională, misterioasă, graţioasă, generoasă, capricioasă, maliţioasă, înger şi demon, inegalabilă, isteric-virginală, cum o numea cineva, e eroina din Idiotul lui Dostoievski. O „fotografie” ne-o arată aşa: „Era îmbrăcată cu o rochie de mătase neagră, elegantă, sobră; ochii îi avea negri, adumbriţi şi profunzi, fruntea gânditoare; chipul, cu obrajii puţin cam subţiri şi poate prea palid, exprima pasiune, lăsând să se întrevadă şi o umbră de trufie”. Ea apare întotdeauna în cele mai neaşteptate momente. Exact în momentul acela de maximă încordare, prinţul apăru în uşă, anunţând: „Nastasia Filipovna!”

Unde este mult spaţiu, acolo este şi mult timp. Şi Marcel Proust şi-a oferit şi ne-a oferit mult spaţiu, ca să aibă unde căuta mult timp, pierdut sau regăsit. Iar prin spaţiul lui trece farmecul inefabil al mult bârfitei Odette, dar trece şi farmecul juvenil, maliţios al modernei Albertine.

Într-un Munte vrăjit, Thomas Mann a internat-o pe Claudia Chauchat, pentru care „iubirea lui Hans Castorp se manifesta cu o spontaneitate care-l făcea să pălească şi-i descompunea trăsăturile chipului, refe- rindu-se la genunchiul doamnei Chauchat, la limita piciorului său, la spinare şi la vertebra cervicală, la braţele care-i flancau pieptul mic, la neglijenţa şi materialitatea lui, infinit accentuate de boală, la trupul ei de venitde două ori trup”.

Şi acum, în vârtejuri de dans şi în volburi de zeci şi zeci de metri de muselină cu floricele verzi, pe aripile vântului, soseşte visul tuturor fetiţelor de 13 ani, care o descoperă şi o citesc şi vor s-o imite cu nesaţ: Scarlet O’Hara. „Scarlet O’Hara nu era frumoasă dar bărbaţii nu-şi dădeau seama de aceasta, când, ca gemenii Tarleton, erau prinşi de farmecul ei”.

Dar iată că un farmec la fel de cotropitor, de inexplicabil, porneşte dintr-un fel de indolenţă, o indolenţă greu de caracterizat, dar uluitoare, ascunsă, magnetizatoare, hipnotizatoare. „Ce vreau eu să spun e că atunci când Eula Varner şi-a aruncat prima din privirile alea ale ei pe avocat sau l-a lăsat pe el s-o vadă pentru prima oară, luaţi-o cum vreţi – a integrat tot restul vieţii lui în cea a primului ei copil pe care s-a întâmplat să-l aibă, cu condiţia, natural, să fie o fată”. În casa cu coloane, cel de-al treilea volum al trilogiei, Faulkner, acest colos al literaturii moderne, ne-o prezintă pe bizara lui graţie feminină, Eula Varner, definită în carte „ca un fenomen natural, ca un ciclon sau o maree care a întors pe dos situaţia politică şi sexuală dintr-un oraş”.

Modelele unui caleidoscop nu sunt finite. Îl putem învârti la infinit. Vor apare mereu stele, iubiri şi alte stele. Să-l lăsăm să mai cuprindă şi odihnă şi timp, un timp pentru odihnă.

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Femei nebune după bărbați”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la contul dvs. și pentru alte scopuri descrise în politică de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Categorii