Cătălin Zamfir
Studii liceale şi universitare (Facultatea de Filosofie) la Bucureşti. În 1969 şi-a susţinut doctoratul cu o lucrare de sociologie: Activitatea normativă în psiho-sociologia organizării.
A fost „visiting professor” la University of Michigan, Ann Arbor (1973–1974).
Din 1962 a lucrat în învăţământul superior, urcând toate treptele universitare, până la cea de conferenţiar la Institutul Politehnic din Bucureşti, din 1980, şi din 1990 profesor la Facultatea de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie la Universitatea Bucureşti și cercetător ştiinţific principal gr. I şi director al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române. În calitate de expert în sociologie, neangajat politic, a contribuit la construcţia/ reconstrucţia unor instituţii şi la elaborarea unor decizii politice, ca de pildă participarea la elaborarea Schiţei strategiei de tranziţie la economia de piaţă (1990). Ca ministru al Muncii şi Protecţiei Sociale (1990–1991), a elaborat primul pachet de legi referitoare la sindicate, conflictele de muncă, legea contractelor de muncă, legea salariilor, salariul minim. A elaborat concepţia noului sistem de finanţare a cercetării ştiinţifice şi a înfiinţat, ca preşedinte, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice Universitare (1993–1997); coordonarea proiectului de reconstrucţie a sistemului de politici de protecţie socială (1990–1992). Prin ordin al ministrului a reînfiinţat învăţământul superior de asistenţă socială (1990): prima ţară fostă comunistă care a reînfiinţat profesia de asistenţă socială. Autor principal al strategiei antisărăcie adoptată de comisia prezidenţială în 1998. În calitate de consilier de stat al primului ministru (2001–2004) a înfiinţat Comisia guvernamentală antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale (CASPIS) şi reţeaua omisiilor judeţene (CJCSIS); a elaborat Planul naţional antisărăcie şi promoarea incluziunii sociale, adoptat prin HG în 2002. În construcţia instituţională în domeniul cercetării şi învăţământului superior: a elaborat concepţia noului Institut de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române, al cărui director este din 1990. A contribuit la reconstrucţia Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, al cărui decan a fost nouă ani. A contribuit la constituirea secţiilor de sociologie şi asistenţă socială la multe universităţi din ţară (Oradea, Timișoara, Pitești, Brașov). A reconstituit Asociaţia română a sociologilor în 1990, al cărui preşedinte a fost în prima perioadă; în 2009 a fost reales preşedintele Asociaţiei. A întemeiat mai multe reviste, fiind, în diferite perioade, directorul lor: „Sociologie românească” (revistă a Asociaţiei Române a Sociologilor) (din 1990); „Calitatea Vieţii” (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Academia Română, din 1990), „Cercetări sociale” (1998–2003), revista on line „România socială” (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Academia Română) (din 2016) și „Biblioteca virtuală de sociologie” (din 2015). Membru al unor comisii de specialişti ai Consiliului Europei, Uniunii Europene, UNDP şi UNICEF. A participat la numeroase conferinţe internaţionale şi naţionale. Printre domeniile în care a adus contribuţii ştiinţifice originale sunt: teoria generală a sistemelor sociale (normativitatea în sistemele sociale, structura conştiinţei sociale, epistemologia ştiinţelor sociale (complementaritatea în evoluţia ştiinţelor sociale); paradigmele explicaţiei sociologice (schema cauzală extinsă, structura explicaţiei funcţionaliste şi conectarea explicaţiei cauzale la explicaţia funcţionalistă, analiza eficienţei sociale); teoria incertitudinii şi perspectiva incertitudinii în explicarea unor largi fenomene psihice şi sociale (conceptul de incertitudine ireductibilă şi mecanismele de a face faţă incertitudinii ireductibile); analiza societății românești în tranziţie. Are importante contribuţii la cristalizarea paradigmei dezvoltării sociale proiectate şi a inovaţiei sociale, dezvoltarea teoriei calităţii vieţii, analiza sărăciei din România, analiza situaţiei social-economice a populaţiei de romi/ţigani, evaluarea politicilor sociale din perioada tranziţiei şi la clarificarea opţiunilor de politică socială.

Publicaţiile sale însumează:
19 cărţi de autor, 23 volume coordonate, opt cărţi de coautor, 20 de publicaţii în străinătate, dintre care cele mai multe cărţi colective, ca rezultat al participării la programe internaţionale, coordonator al unui Dicţionar de sociologie şi a unei Enciclopedii a dezvoltării sociale, peste 100 de studii apărute în reviste de specialitate.
Lucrările sale au primit două premii „Dimitrie Gusti” ale Academiei Române.
Doctor honoris causa al universităților din Oradea, Timișoara, Constanța, Craiova, Târgu Jiu și Petroșani.
A fost distins cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (2004) și de Ofițer (2018).