Îngerii și râsu-plânsu

Îngerii şi râsu-plânsu de Leo Butnaru

Deşi trăitor în lumea Prutului de dincolo, Leo aparţine organic literaturii române. Ai spune că trăieşte la Bucureşti, Rădăuti sau Râmnicu Sărat… (Mihail Gălăţanu)

Faust din Sibiu

În mare, dar mai ales în general, domnul Faust era om bun, zâmbitor – chiar dacă provenea din teutoni get-beget (aici nu poţi face pluralul: geţi-begeţi, deoarece unora li s-ar putea crea impresia că Herr Faust se trăgea din… geţi, cei care, în realitatea ireală a istoriei duse pe gârlă, ne-au fost strămoşi nouă şi nu lor, teutonilor.). Om bun şi săritor la nevoie, ajutându-şi semenii când cu un sfat, când cu priceperea de a nu le da vreun sfat, când cu un ban, când cu o banalitate (cine nu ştie ce valută forte e banalitatea în relaţiile dintre oameni?).

Bineînţeles, viaţa domnului Faust nu era deloc simplă la ale ei, ca să nu zicem că – era complicată sau, şi mai dur, – grea, – însă cine dintre cei care poartă numele Faust ar avea o existenţă fără probleme cărora, uneori, se dovedeşte că nu li se potriveşte nicio rezolvare?

În fine, s-a întâmplat că, odată, s-a terminat şi viaţa domnului Faust. Sau, posibil, ea nu expirase completamente, zic şi mă gândesc eu, odată ce domnul Faust conştientiza că, basta, s-a zis cu asta, cu aţa-i-viaţa-i.

Dar să nu întârziem asupra nuanţelor, pentru că ele nu ar fi decât floare la ureche pe lângă sinistra surpriză pe care, deja răposat, avea să o trăiască domnul nostru post-teuton Faust: dânsul, nitam-nisam, se pomenise – unde credeţi? – în infern! Pricepu acest lucru graţie unor reminiscenţe de lectură din „Divina comedie” a lui Dante pe care, pe apucate şi foarte fugitiv-frugal, l-a studiat în liceu. Însă curând realitatea infernală se confirmă prin salutul pe care i-l adresă un diavol:

– Bine ai venit în infern! a zis, după care s-a şi prezentat: Sunt Mefisto, cred că-ţi aminteşti…

Însă acest nume nu-i spunea nimic lui Faust, astfel că el nu i-a acordat barem brumă de atenţie. (Da, în iad s-ar mai găsi şi brumă, pe când în rai – ba, acolo e primăvară-vară non stop şi rouă-strop.)

– Bine ai venit în Infern, îl salută diavolul, pricepând că, de năuceală, nou-sositul încă nu pricepuse ce, cum şi unde.

Oricât de calm ar putea fi un german, dar şi în cazul lui există limite, astfel că, după repetarea salutului care i s-a adresat, pricepând ce, cum şi unde, domnul Faust mai că (maică!) strigă:

– Dar pentru ce?!
– Ce, „pentru ce”? se interesează tuciuriul din faţa sa.
– Păi, parcă nu am făptuit eu atâtea păcate, ca să mă pomenesc aici…. unde zici…
– Zău? Ai uitat că mi-ai vândut sufletul?
– Eu?!… Piei! Vade retro, Satana! se înfurie, disperat, domnul Faust.
– Zadarnic, aici nu ia foc. Nu are rost. În infern, „Piei!”-ul vostru nu e valabil; prinde doar extra-iad.
– Prinde nu prinde, dar de unde ai luat dumneata… ba nu, – tu; de unde ai luat tu că eu ţi-aş fi vândut sufletul? Te văd pentru prima dată în viaţă…
– În moarte. Deja. Aşa e corect, – a precizat, zâmbind, Mefisto. – Iar în ce priveşte operaţia vânzare-cumpărare dintre noi, nu ai decât să priveşti colo, la ecran.

Faust îşi îndreptă ochii spre locul indicat de amfitrion, căruia îi venea să-i spună „inferntrion”, văzu ce se petrece pe ecran, după care făcu oarecum uşurat:

– Dar, Herr diavol, confunzi ceva! Acela e un Faust livresc, din opera lui Goethe şi jucat pe scena Teatrului Balşoi, se pare… din Moscova… Pe când eu sunt un Faust simplu, neamţ de rând, şi nu personaj celebru din literatura şi dramaturgia lumii. Da, nu e decât o coincidenţă de nume, dar nu şi una de destin: eu niciodată nu am avut dezonoarea să mă întâlnesc cu dumneata.
– O ai acum… Numai că nu pricep de ce o numeşti: dezonoare… Vorba aia a voastră: nu e dracu’ atât de negru, precum îl zugrăvesc oamenii.
– Nu e vorba noastră, ci a românilor. Eu mă trag din şvabi sibieni şi cunosc acest lucru…. Dar să lăsăm abaterile etno-folclorice şi să revenim la esenţial: dumneata… nu, – tu ai făcut o confuzie între Faustul om simplu, care sunt eu, şi Faustul livresc, teatral. Te rog să rectifici şi să mă eliberezi imediat de aici!

Mefisto surâse amar-triumfător, punctând dur:

– Imediat?… Poate: imedi-iad?… Regret, dar mă văd nevoit să te întristez… Nu, nu să te întristez, fiindcă deja şi aşa eşti destul de pleoştit… Trebuie să te dezamăgesc: cei care nimeresc iniţial la noi nu mai sunt primiţi în rai. Sunt consideraţi contaminaţi iremediabil barem şi prin fugitiva lor prezenţă aici…
– Totuna, lăsaţi-mă să plec… M-aţi confundat cu o creatură a lui Goethe, pe când eu nu am nici în clin nici în mânecă cu…
– Comiţi cacofonii, l-a întrerup, cinic, Mefisto. Bine, ţi-aş putea da drumul, dar unde te duci, odată ce porţile raiului nu ţi se vor deschide?
– În cel mai rău caz, rămân apatrid, nici tu cetăţean al paradisului, nici… al vostru, găseşte Faust, ingenios-disperat, răspunsul.
– Stimate prieten, chiar să nu înţelegi dumneata că ping-pong-ul ăsta de cuvinte dintre noi nu e decât un joc de nenoroc?… Pentru dumneata… Adevărul e unul şi implacabil: oricine a intrat aici, nu are cale întoarsă.
– Cum aşa? Pentru că eu nu am semnat niciun pact, nu am…
– Nu mai contează… Astfel că, şi în cazul dumitale, ieşirea din situaţie e tocmai neieşirea din ea… Doar că in abstracto, să zic aşa…
– Ce înseamnă in abstracto?
– Înseamnă că te putem… – ce putem, de fapt?… – te putem livra… bine, să zicem ceva mai puţin supărător: te putem recomanda pentru o altă operă literară, odată ce a lui Goethe ţi-a rămas ca şi străină… Sau, poate, doar improprie…

În timp ce Faust-ne-goetheanul bâiguia ceva în starea sa de, aproape, prostraţie, Mefisto scoase celularul, formă numărul, ascultă câteva clipe, după care intră în legătură:

– Alo?… Bucureştiul?… Uniunea Scriitorilor din România?… Sunt bucuros să vă reaud… Aş dori să vă mai propun un subiect… Protagonistul?… Despre un, aproape, compatriot de-al domniilor voastre, se trage din şvabii transilvăneni… Vedeţi cine ar fi interesat de acest subiect… Să mă telefoneze la 666… Să auzim de bine! Iar de se poate – de excelentisimo!

După care a închis.
Închis rămăsese şi Mefisto(p)…

18.IV. 2009