Ultima frontieră

39,40 lei 36,50 lei

Ultima frontieră (eBook) – Mircea Braga

Golește
ISBN: EB9786065948082 Categorie: Autor: Anul apariției: 2020 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Ideea necesității abordării problematicii teoriei lecturii ni s-a conturat destul de neclar când încheiam o sumară trecere în revistă a câtorva teorii pe care le-am considerat a fi la «izvoarele aventurii metodologice modern». Ulterior, extinzând incursiunea la sociologie, teoria imaginarului, estetica receptării, principiile istoriei contrafactuale și teoria comunicării (unele abordate și în structură de curs universitar), harta teoriei lecturii a devenit mai clară, simultan cu elaborarea unor comentarii privind «starea culturală» a câtorva opere prezente în canonul literar românesc, dar și la un contact mai atent cu mișcarea devenită tot mai haotică a ideilor din realitatea imediată. (…)

Și o ultimă apostilă: Rândurile noastre nu vor învăța pe nimeni ce, cum și de ce să citească; dar, poate, un exemplar va ajunge undeva unde să se înțeleagă faptul că, fără o educație umanistă încă de pe prima treaptă a școlii și fără crearea unui larg climat cultural marcat de simțul calității vieții intelectuale, stingerea «omului cultural» ne va duce către o postistorie sinonimă cu preistoria. (Mircea Braga)

Ultima frontieră de Mircea Braga

O INTRODUCERE ÎN PATRU TIMPI

  1. Cele două feţe ale paradigmei

Într-un segment de timp care a debutat sub semnul relativismului şi a evoluat, rapid, înspre starea de incertitudine, cum este epoca noastră, rigoarea logică supusă tendinţei de a înveşmânta categorial realitatea, inclusiv existenţialul, a fost asediată când de momentul neîncrederii în limbaj („cuvântul care ascunde”: Nietzsche, Heidegger, Gadamer etc.), când de cel al „gândirii slabe” (Vattimo), când de al exerciţiului deconstructivist (Derrida). Dacă s-a trecut destul de repede peste episoadele respective, şi aceasta în pofida enormei spargeri de ritm teoretic pe care o aduceau, faptul s-a datorat nu atât anemicei distanţări în timp a observatorului faţă de direcţia alegaţiile menţionate, cât în siajul constatării că încă ne mai aflăm în situaţia de a înregistra că, mereu, alte şi alte formulări se ataşează unei succesiuni care nu-şi consumă doar ascendenţa, ci par a se fragiliza, dintru început, chiar pe ele însele. Ne întrebăm, în consecinţă, dacă nu cumva am atins – în prelungirea „sfârşitului istoriei” şi a declanşării „post-umanismului” – perspectiva înlocuirii evoluţiei omenirii ca proiecţie a ciclicităţii cu impredictibilitatea fractalică, adică a spiralei evolutive, ceva mai optimistă, cu vacarmul ipotezelor care sfârşesc prin a-şi nega subiectul. Detaliind câteva „pe-treceri” ale trecutului imediat şi ale prezentului – cu oarecare prudenţă şi căutând a nu ne îndepărta excesiv de zona în interiorul căreia ne-am plasat, cea a teoriei lecturii –, precizăm că, asemeni oricărei gesticulaţii care însoţeşte cultura, şi a noastră va susţine în primul rând întrebările, cu atât mai mult cu cât contextul însuşi este al chestionărilor, începând chiar cu piramida care clădeşte fiinţa. Ne reamintim, deci, că dinamica evenimenţialului, tulbure şi multidirecţionată, a debutat chiar cu fragilizarea pieselor dure ale gândirii (numim astfel conceptele), devenite elastice la extrem, fără a-şi pierde, totuşi, aşezarea disciplinară, dar forţând limitele altădată rigide. Şi, în consecinţă, filosofia nu mai înseamnă, după ultima încercare a lui Heidegger, „sistem”, ci operare pe secvenţe fenomenale, ca decupaje din realitatea întregului (fie aceasta a concretului, materială, fie a existenţialului, în cuprindere ontologică), oferind – doar prin coroborare – un summum al iluziilor esenţelor „localizabile”. Subiectivitatea şi obiectivitatea devin concepte laxe şi, aproape întotdeauna, nu-şi mai arogă disocierea, interconectându-se, proces similar celui din fizica cuantică, în care realitatea e dependentă de observator. Adevărul este, şi el, act de atribuire pe spaţii mai restrânse, intuiţia stabilind consensul prin protecţie metaforică: noţiunea se dilată, pentru a asigura cuprinderea unei semnificaţii pe care mai vechea practică încerca să o comprime. Ştiinţa însăşi îşi reface suportul atunci când – în faţa constatării că ultima componentă a materiei este simultan particulă şi cuantă – supune atenţiei cercetătorilor posibilitatea de a lua în considerare prezenţa… spiritualităţii.

De la acest nivel, logica elementară a creditat şi creditează ideea imanenţei unei schimbări de paradigmă, în parte după datele schiţate la nivelul filosofiei ştiinţei de către Thomas Kuhn, începând cu Structura revoluţiilor ştiinţifice din 1962. Concentrat asupra „ştiinţelor materiei”, Kuhn desprinde obiectul acestora ca „incomensurabil”, de unde necesitatea apariţiei pragurilor, a căror depăşire implică o „revoluţie”, tradusă în termenii elaborării unei noi paradigme teoretice şi practice. Iar între praguri (acum, spune el, între cel al prezentului, marcat de teoria relativităţii şi de descoperirile fizicii cuantice, şi ciclul mecanicismului newtonian), lumea ştiinţei operează, până la deplina constituire a noii paradigme, cu paradigme-puzzle, deci cu ipoteze multiple: procesul este unul al revizuirii vechii paradigme, devenită inoperantă şi, astfel, „abandonată” în sertarele istoriei.

Deşi deschisă ca filosofie a ştiinţei, dar vizând cu precădere domeniul fizicii (care a stat la baza pregătirii sale universitare), teza lui Kuhn – dincolo de controverse şi remodulări pe diferite planuri – nu a avut ecoul scontat în disciplinele conexe „ştiinţelor umaniste”, exceptând psihologia, pe orientarea Gestaltpsychologie (nu şi psihiatria, pe care filosoful nu o recunoaştea ca ştiinţă). De altfel, în câteva rânduri, menţionând metafizica ori, mai restrictiv, religia, autorul Structurii revoluţiilor ştiinţifice le considera ca inaderente la posibile schimbări paradigmatice („revoluţii”…), în condiţiile în care pasul respectiv din evoluţia ştiinţelor exacte se raportează imprescriptibil la actul „revizuirii”. Totuşi, dar fără nuanţă radicală, din moment ce peisajul tuturor ştiinţelor este constant atins de intenţia căutării unor interpretări mai profunde, ca legitate interioară, întrucât chiar evoluţia obiectului, a formelor sale şi a modului său de raportare la real devine sursă a obligativităţii adaptării analitice –, principiile, metodele şi tehnicile de cercetare se află permanent în proces de remodelare şi de reconstituire, nefiind exclusă nici preluarea unui alt instrumentar disciplinar. Într-o atare situaţie însă, consecinţa nu poate fi revizuirea paradigmei originare, ci reinterpretarea actelor supuse observaţiei, ceea ce înseamnă adâncirea şi „nuanţarea” cercetării atât sub presiunea noutăţii, cât şi a unor abilităţi crescute ale „martorului”, în special ale comentatorului. Şi cum poziţia filosofului american a fost văzută ca apropiată de opoziţia kantiană noumen/fenomen, paradigmaticul vizând tipul de apropiere de fenomen în perspectiva unei mai cuprinzătoare sesizări a noumen-ului, deci cu o ambiguă răsturnare a termenilor ecuaţiei, învecinarea cu fenomenologia spiritului devenea riscantă într-un demers asigurat de stringenţă logică (aceasta din urmă poate fi desprinsă, la Kuhn, din prestaţia lui Wittgenstein, ale cărui preocupări le cunoscuse încă din perioada când, la Universitatea Barkeley din California, fusese angajat în cadrul Departamentului de filosofie). Dar poate fi vorba, în plus, şi de precauţie în faţa acuzei că, prin centrarea atenţie asupra principiului indeterminării, este puternic alimentată perspectiva anti-realistă; aşa se explică mai atenta nuanţare a indeterminării, de la una rigidă, cu aplicabilitate la ştiinţele exacte, la alta mai elastică la contactul cu ştiinţele umaniste (atât în planul naturii şi consisteţei obiectului, cât şi al „tehnicii” de acces la acesta). Sugestia trimite, astfel, la o a doua faţă a paradigmaticului: tot ceea ce înseamnă creaţie în domeniul spiritualului, de la filosofie şi metafizică până la ultimele compartimente ale culturii şi artei, nu sucombă în cimitirul istoriei, fiindcă pot fi (şi sunt) oricând actualizate şi revalorizate, creând câmpul întins al sferei tradiţiei. Chiar şi pe direcţia ştiinţei, deşi doar sub un singur aspect, cercetarea trecutului poate fi utilă: „Istoria – scria Kuhn –, dacă ar fi privită mai mult decât ca un depozit al întâmplărilor sau al cronologiei acestora, ar putea determina o transformare decisivă a imaginii asupra ştiinţei care ne domină”, respectiv am putea disocia şi înţelege mai bine cel puţin mecanismele de iniţiere a teoriilor şi metodelor. Numai „metafizica” în contur de New Age acceptă ideea schimbării de paradigmă a conştiinţei, dar ca efect al unei intensificări ale valurilor energetice ale universului, destinate – se spune – asigurării condiţiilor unui „salt” al capacităţilor de cuprindere, înţelegere, prelucrare şi desfăşurare ale lumii, adică trecând pe o altă treaptă a evoluţiei spirituale.

Orice creator trăieşte într-un univers, universul cultural, bântuit de informaţii specifice acestuia, ca parte oarecum omogenă a celui care ne cuprinde pe toţi, o realitate duală care şi ea justifică, din interior, cele două feţe ale paradigmaticului. Dincolo de ceea ce este particular în acest univers, sub aspectul densităţii şi diversităţii, mai întâlnim şi acel strat al conştiinţei creatorului, susţinut prin intuiţie şi interes „disciplinar”, prin vocaţie informativă pe un aliniament ce se cere frecventat aproape osmotic, precum şi calitatea (pe care am menţionat-o deja) înţelegerii istoriei ca „fenomen viu”, în care elementele constitutive (operele) pulsează, au o existenţă marcată doar de naştere şi de curgere/evoluţie în durată (deocamdată doar declarativ şi de… deces). Doar în acest fel culturalul a făcut posibilă aserţiunea că întreaga literatură a Europei se află deja în creaţia aedului orb. Tiparul este al mitului de întemeiere, cuprinzând ceea ce a fost, este şi va fi, sprijinit pe o nelimitare care, greşit înţeleasă, a făcut loc absolutului absurd, simbolic cuprins în justificarea califului Omar I adus în situaţia de a ordona distrugerea bibliotecii din Alexandria: „Dacă aceste cărţi sunt în acord cu Cartea Sfântă, atunci ele sunt redundante. Dacă nu, atunci sunt indezirabile. Oricum ar fi, ele trebuie aruncate în flăcări”. Falsul începe de la absolutizarea sensului singularităţii, în timp ce întregul nu poate fi decât armonia semnificaţiilor tuturor substructurilor, drept care „localizările” sunt – pentru cel aflat la contactul cu universul cultural saturat continuu de fluxul informaţional – nu accidente ale istoriei, ci raţiuni de a fi ale lumii în cauză.

  1. Constrângeri şi libertăţi

Coborând pe verticala culturii şi artei, pentru a ajunge în proximitatea teoriei, criticii şi istoriei literaturii, întrebarea firească este dacă şi în ce măsură, aici, le putem aborda problematica sub unghiul unui paradigmatic unitar, evident specific. Sau: Ce fel de paradigmă poate fi luată în calcul urmărind tabla constituirii şi evoluţiei teoriilor şi metodelor în starea de fapt a acestei „componente de însoţire” a creaţiei ori, mai aproape de adevăr, a acestui strat derivat, dar „de închidere” a itinerarului operei literare propriu-zise. De fapt, întâlnim tot un construct literar, reprezentând, reproiectând şi, cât de cât, „organizând” celelalte forme de „nivel zero”, dacă putem formula astfel, în timp izolându-se şi autonomizându-se. Teza conform căreia creaţia artistică se prezintă ca un complex în care coexistă – în fuziune armonică şi interdependenţă inalterabilă din perspectiva unui bine delimitabil orizont al cauzei şi efectului – anume poziţionări în lumea reală, edificări paralele sau tangente faţă de structurile concretului, ale palpabilului, „realităţi” dintr-un alt plan, date, energii, mobilităţi afective şi spirituale, resurse psihice, intenţii finalizatoare, suporturi formal-expresive, ingeniozităţi constructive, relaţionări ontologice şi încă multe altele, dar toate edificând universuri aflate sub adăpostul cupolei imaginarului – reprezintă un loc comun în gândirea estetică din zilele noastre. La rândul său, constructul teoretic supune atari orizonturi necesităţii interogative, operează analitic şi sintetic, caută şi propune itinerarii către semnificaţii şi sensuri, pentru ca, în cele din urmă, să afirme o gândire singulară asupra unei alterităţi totdeauna doar parţial definite, cu un izomorfism în continuă refacere de sine. Ca şi opera, constructul teoretic se sprijină pe un cronotop insolit, în sensul că el nu-şi consumă doar locul şi timpul său, ci şi pe acelea ale obiectului, printr-un demers şi el cu dublă constituire, iniţiat ca asumat „tehnicii” aparte (până şi ideile au o „metodă”) şi încheiat ca adaos de gândire, simţire şi comprehensiune.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Ultima frontieră”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii