Sfârşitul istoriei după Cioran

Sfârşitul istoriei după Cioran de Ioan Costea

UN EXERCIŢIU DE ÎNŢELEGERE

Voi începe prin a semnala oportunitatea alegerii acestei teme. Emil Cioran este un autor asupra căruia un larg interval de timp – perioada comunistă – mai degrabă s-a tăcut, iar când nu s-a tăcut, s-a vorbit mai ales din pricina strălucitei cariere de autor internaţional. Este, de altfel, situaţia „generaţiei ’27” în general. Cei recuperaţi treptat şi parţial – Ionesco, Cioran şi Eliade, din străinătate, Noica din ţară – au fost recuperaţi, ca să spun aşa, cu titlu individual, mai mult prin câteva opere decât exegetic. Exceptând cartea lui Z. Ornea despre deceniul al treilea, o carte a Mioarei Apolzan, un studiu al subsemnatului, dar scris în franceză pentru un congres internaţional şi de-abia post-revoluţionar publicat şi în română, şi ampla monografie publicată de Mac Linscott Ricketts în 1988, însă în ediţie americană, de-abia recent tradusă şi în română – lipsesc în perioada intervalului comunist tentativele de clarificare a situaţiei acestor autori şi, mai ales, a relaţiilor dintre ei şi a complicatelor raporturi dintre aceştia şi scena cultural-politică pe care au evoluat. Desigur, după 1990, astfel de demersuri s-au înmulţit, ceea ce nu înseamnă că am fi obţinut un surplus suficient de lumină. Tentativele de interpretare ideologică, fie în direcţia apologetică – linia Dan C. Mihăilescu – Sorin Lavric etc. –, fie în cea de „critică radicală” – linia Laignel-Lavastine – domină, fără îndoială, şi nu în primul rînd numeric!, exegezele cu o notă de analiză obiectivă mai bine conturată. Pe această linie, la un calcul sumar, vom inventaria monografia lui Ioan Petru Culianu despre Eliade (de altfel, e doar translată în spaţiul românesc după 1990), volumul dedicat de dl. Matei Călinescu raporturilor dintre Eliade şi Culianu, cărţile d-nei Marta Petreu despre Cioran şi Ionesco, ampla monografie a d-lui Ţurcanu despre Eliade şi cele două volume despre Cioran publicate de d-na Simona Modreanu, mai întâi în Franţa. Cît priveşte abordarea complicatei epoci, trebuie să ne mulţumim cu eseul despre antisemitismul intelectual din anii ’30 al d-lui Leon Volovici, din 1995, şi cu amintita traducere a voluminoasei monografii despre perioada românească a lui Mircea Eliade aparţinând lui Ricketts. E de la sine înţeles că nu includ aici frumoasele texte ale d-lui Livius Ciocârlie, care mai degrabă pleacă de la Cioran decât îl interpretează, nici tot felul de cărţulii improvizate de autori ciudaţi, apărute la edituri necunoscute.

Această lungă introducere mă ajută, pe de o parte, să semnalez oportunitatea lucrării d-lui Costea, pe de alta, să includ contribuţia d-sale în această ultimă direcţie exegetică, preocupată nu atât să laude sau să condamne, cât să înţeleagă. Este, de altfel, nu doar singura legitimă ştiinţific, ci şi cea care ne permite să completăm golurile despre care vorbeam, să eliminăm de pe harta trecutului nostru cultural totuşi recent inscripţiile „hic sunt leones”. Prin urmare, dl. Costea ne propune o abordare riguroasă şi cvasi-completă a viziunii unui gânditor controversat, cum este Cioran, asupra istoriei. Când spun acest lucru, mă refer la faptul că autorul porneşte exact de acolo de unde trebuie, adică de la situarea lui Cioran – pentru perioada românească şi cea franceză, în capitolul inaugural: „Emil Cioran: Istorie, filosofie şi viaţă”. Fără a nega importanţa celorlalte, în ce mă priveşte, am chiar o slăbi-ciune pentru subcapitolul „Autoevaluarea lui Emil Cioran”, pe palierele (1) autoacuzarea, (2) autoapărarea, (3) ispăşirea. Cartea d-lui Costea este doar parţial un „exerciţiu de admiraţie”, dar este, fără îndoială, un excelent „exerciţiu de înţelegere”. Sau, dacă dorim, „admiraţia”, de la care se pleacă la drum, este circumscrisă pe parcurs „înţelegerii”, cum e şi firesc.

Însă viziunea lui Cioran asupra istoriei nu emană doar dintr-o biografie, oricât de bogată şi aventuroasă ar fi aceasta, ci şi dintr-o bibliografie, astfel încît cel de-al doilea capitol al lucrării este dedicat surselor, mai precis „izvoarelor viziunii lui Emil Cioran asupra istoriei”. Acestea sunt inventariate corect – stocismul, scepticismul, Montaigne, Pascal, Schopenhauer, moraliştii francezi din secolele 17 şi 18, Nietzsche, Dilthey, Spengler, Nae Ionescu, Lovinescu –, de altfel Cioran însuşi, în general, nu şi le ascunde, ci, din contra, le mărturiseşte, dar mai important este ceea ce se întâmplă după inventariere, modul extrem de laborios în care autorul procedează cu ceea ce inventariază, plecând de la distincţia corectă între „influenţe” şi ceea ce am putea numi „întâlniri de destin”, referindu-ne la autorii în care Cioran, mai degrabă, s-a regăsit, s-a recunoscut decât l-ar fi influenţat în sensul propriu al cuvântului. Este cazul lui Pascal, de pildă, dar nu numai, acelaşi proces l-aş identifica în cazul lui Marc Aurelius şi al stoicilor în general, ori al lui Montaigne. În cazul tuturor acestor „surse”, dl. Costea nu rămîne la planul general, ci insistă îndeosebi pe viziunile asupra istoriei exprimate acolo. Excelent este surprinsă relaţia ambiguă cu Nae Ionescu, care nu cuprinde doar teme şi poziţii comune, ci şi o mulţime de semne ale despărţirii, deci poziţii nu doar diferite, ci pur şi simplu opuse: Ionescu este conservator, Cioran modernist; Ionescu este organicist, Cioran adept al „saltului istoric”; Ionescu este autohtonist, Cioran pro-occidental; Ionescu este etnicist, Cioran anti-etnicist; Ionescu este ortodoxist, Cioran critică ortodoxia. De asemenea, am senzaţia că rolul lui Lovinescu – un autor atât de diferit de Nae Ionescu şi discipolii săi! – în geneza concepţiei lui Cioran privind istoria este pentru întâia oară atât de detaliat surprins.

În mod firesc, capitolul al treilea, dedicat chiar temei ca atare a lucrării – „Viziunea lui Emil Cioran asupra istoriei” – este şi cel mai amplu. Prima secţiune – „Accepţiuni date istoriei” – lucrează, ca să spun aşa, cu materialul clientului şi face inventarul complet al sensurilor în care Cioran utilizează termenul „istorie” de-a lungul îndelungatei sale cariere de autor român şi francez. Cea de-a doua este dedicată conceptului central al viziunii cioraniene despre istorie, „căderea în timp”, care pentru autorul cărţii cu acelaşi nume constituie chiar esenţa istoriei. Sunt foarte bine suprinse relaţiile lui Cioran cu religiozitatea în general, dar şi poziţiile sale faţă de creştinism şi teologia creştină, faţă de gnoze şi dualisme în general, atracţia faţă de mistică şi înclinaţia spre viziunea budistă a timpului şi eternităţii. Secţiunea a treia este dedicată analizei temelor de filosofie a istoriei frecventate – şi frecvente! – în opera lui Cioran: temporalitatea, istoria, faptul istoric, devenirea, epoca istorică, obiectivitate şi istorism, naţiune şi naţionalism, culturi mari şi culturi mici, războiul şi revoluţia, democraţia şi dictatura, libertatea, progresul istoric, profetismul, sensul istoriei. Şi în acest caz, nu pot trece cu vederea tendinţa autorului spre completitudinea abordării, spre exhaustivitate. Este interesant cum Cioran, „scepticul de serviciu al unei lumi în agonie”, adept al unei viziuni a istoriei ca o „cădere în timp” şi aspirând spre abolirea acesteia, a fost atât de atras, până la obsesie, cum se întâmplă în „Schimbarea la faţă a României”, nu doar de timp în genere, ci până la frenezie de prezent. Mai ales în epoca sa românească, dar cu largi ecouri şi în perioada franceză. Ultima secţiune a capitolului este dedicată, în mod firesc, analizei la care supune Cioran istoria contemporană – de la interbelica criză a culturii la „tabloul declinului” pe care acesta îl pictează epocii de după al doilea război mondial. În viziunea lui Cioran, un declin total, multidimensional: politic, civilizaţional, cultural, ştiinţifico-tehnic, antropologic.

În sfârşit, ultimul capitol – „Ieşirea din timp după Emil Cioran” – se angajează în analiza temelor în care scepticismul lui Cioran se transmută în „pesimism absolut”: sfârşitul istoriei şi imposibilitatea salvării omului în istorie. Iar concluziile definesc sintetic tipul de antiistorism specific autorului.

În ce mă priveşte, cred că lucrarea d-lui Ioan Costea reuşeşte o abordare corectă, completă, sim-patetică, dar nu neapărat partizană şi adesea novatoare a modului în care Emil Cioran gândeşte istoria. O carte care ne lipsea!

LIVIU ANTONESEI