Mitul felinelor

Mitul felinelor de Irina Petrovai

În primul capitol observăm ţara de origine a pisicii, Egiptul, şi modul în care aceasta era tratată ca o zeitate cu atribuţii contradictorii (uneori benefice, alteori sinistre). Deşi exportul lor a fost interzis de către egipteni din motive religioase, acest lucru nu a împiedicat răspândirea lor în toate culturile lumii. Sunt analizate de asemenea şi diversele legende legate de naşterea pisicii la diferite popoare.

Al doilea capitol tratează în detaliu o trăsătura principală a mitului felin şi anume aspectul său, parcă implicit, feminin. Feminitatea, tandreţea, instinctele materne, capriciile, viclenia, eleganţa, independenţa sunt doar câteva dintre calităţile comune ale femeii şi pisicii, calităţi înfăţişate de nenumăraţi scriitori şi artişti din toate timpurile şi culturile.

Capitolul al treilea ne înfăţişează eternele conflicte dintre pisici şi câini (luptându-se pentru încrederea şi afecţiunea omului), dintre pisici şi şoareci (o „luptă” milenară între Bine şi Rău, unde binele, reprezentat de pisică, nu îşi poate păstra mereu puritatea).

Aceste „lupte” au avut ca rezultat obsesia multor popoare pentru pisici. Dar cu toate acestea, pisicile au fost şi vor rămâne fiinţe independente, niciodată acceptând un „stăpân”.

Nu sunt puţini scriitoriii care în operele lor au înfăţişat pisicile asemenea unor oameni, capabile de absolut orice: a scrie, a citi, a cânta, a juca teatru ba chiar şi a vorbi. Ele au şi unele dintre calităţile omului (compasiune, abilitatea de a iubi) dar şi câteva dintre defectele acestuia (egoism, violenţă, indiferenţă).
De asemenea li se atribuie puteri supranaturale cum ar fi clarviziunea.

Capitolul I:
Începuturile

Motto: „O pisică se poate uita la un rege.” (proverb englez)„Pisicile ne privesc de sus.” (Winston Churchill)

Manfred Lurker e de părere că au existat trei tipuri de gândire în istoria omenirii: gândirea magică o întâlnim mai ales la popoarele care nu cunoaşteau scrierea şi astfel legau între ele toate întâmplările existenţei printr-o „participation mystique”; momentul apariţiei celui de-al doilea tip de gândire, cea mitică, coincide cu cel al apariţiei scrierii şi implicit al culturii; ultimul tip de gândire e gândirea raţională.²

Orice simbolistică îşi are coordonatele în jurul polilor existenţei: lumină şi întuneric, bine şi rău, naştere şi moarte, dar un simbol va fi autentic doar dacă îşi va depăşi circumstanţele în care s-a născut, dacă va trimite dincolo de Aici şi Acum, călăuzindu-ne într-o „altă” lume.

Puţine simboluri sunt univoce, liniare. Majoritatea au mai multe sensuri acumulate pe parcurs, în contact cu diferite popoare şi cultura lor. Simbolismul pisicii e unul foarte eterogen oscilând între tendinţele benefice şi malefice, uneori părând chiar că se contrazic reciproc. Acest lucru îşi va dezvălui explicaţia pe parcurs chiar prin intermediul atitudinii „protagonistei”: blândă şi ascunsă în acelaşi timp.

Există mai multe legende cu privire la naşterea pisicii la diferite popoare. Câteva dintre acestea au un substrat comun şi anume povestirile despre Noe şi Arcă: deranjat fiind pe arcă de şobolani, Noe şi-a trecut mâna peste fruntea leului care strănută şi azvârli o pereche de pisoi (de aceea se aseamănă pisica şi leul)³; pe lângă aceste aspecte, turcii mai adaugă şi faptul că pisica a ajuns să urască ploaia după ce Noe a gonit-o de pe Arcă pentru că stricase un lemn pe care îşi ascuţea ghearele⁴. Conform legendelor populare româneşti ea a luat naştere din mănuşa aruncată de către Noe sau Dumnezeu în urma şoarecelui, acest gest apărând într-un moment de mare tensiune şi cumpănă: şoarecele, creat de drac, apare pe lume şi e trimis pe corabie ca să îi roadă pereţii şi s-o scufunde. Fiind nou pe lume, nu are adversar. Acesta trebuie inventat de Dumnezeu care, răspunzând provocării date de Diavol, aruncă o mănuşă din care zămisleşte pisica. De atunci, pisica stă pe lângă casa omului pentru a-l apăra de şoarece care are în el puţin duh drăcesc.⁵

Lăsăm puţin domeniul legendelor pentru a urmări caracteristicile mediului în care a avut loc pătrunderea pisicii, din punct de vedere social şi istoric, în societatea umană. Richard Lewinsohn ne oferă explicaţia nevoii omului de a se simţi superior, orgoliul său de a domina. După părerea lui, omul a supus animalele tot aşa cum îşi supune semenii: prin exterminare şi domesticire. Extermină prin vânătoare (cea mai veche îndeletnicire a sa) sau pescuit (o formă aparent mai paşnică) şi domesticeşte luând animalele prizoniere pentru propriul lui confort (fie el utilitatea sau plăcerea). Între aceste două forme ale dominaţiei umane există şi o a treia care devine destinul diverselor specii de animale: creşterea pentru sacrificare. Principalele motive de domesticire sunt setea de joc şi setea de dominare. Acestea pot fi asociate cu ideea raţională că va fi folositor, pentru zilele şi săptămânile fără pradă de vânătoare, să-şi asigure o rezervă animalieră (lucru destul de dificil dacă ne gândim că a ucide e mai uşor decât a domestici, creşterea lua mai mult timp decât perfecţionarea armelor). Sentimentul de inferioritate faţă de animale devine astfel punctul de plecare şi motorul unei ideologii care se reflectă în organizarea socială şi în formele de cult. El vroia să îşi asume calităţile animalelor pentru a-şi spori propria putere.⁶

Crud, dar adevărat. Aşa gândeau la început oamenii. Pentru ca animalele să ajungă să se ataşeze de om aşa cum vedem azi, a trebuit să se schimbe nu doar temperamentul animalelor, ci şi cel al omului (mai multă răbdare, muncă, efort fără rezultat imediat). După ce au exterminat animale secole de-a rândul, oamenii au început să se neliniştească chiar datorită priceperii lor în arta de a ucide (alături de lăcomie a existat şi frica, doar că aceasta din urmă a fost mai bine disimulată, deghizată). Oamenii nu vor considera niciodată animalele egale cu ei, dar nici în întregime diferite.⁷ În vremuri străvechi oamenii au observat asemănări: căutarea hranei, atacul, fuga din faţa pericolului. Ajutorul şi frica sunt gemene în spiritul uman şi tocmai de aceea, frica de răzbunarea animalelor a devenit un lait-motiv al tuturor preceptelor sociale şi religioase reunite sub numele de totem şi tabu.⁸

Conştiinţa îşi făcea apariţia, sau, mai bine spus, mustrările de conştiinţă. Omul va încerca să îşi răscumpere vina prin modalităţi din cele mai ciudate: nu doar cruţându-le, dar adorându-le şi acordându-le onoruri divine. El va căuta acum să îşi salveze sufletul, deoarece pericolul nu dispare odată cu moartea. Răzbunarea îl obsedează (chiar dacă pe pământ e învingător, după moarte va fi subjugat de animale şi va deveni egalul lor sau dacă se va întoarce pe pământ va fi sub forma unui animal hidos).

Această concepţie despre natură e foarte veche şi o întâlnim la diferite popoare şi nivele intelectuale: viaţa nu e o evoluţie ascendentă, în linie, ci este o mişcare de avans şi recul (ceea ce a fost, poate să reînceapă), sub formă de cicluri. De exemplu, credinţa egipteană spunea că sufletul omului se mută imediat după moarte în corpul unui animal şi parcurge întreg regnul animal timp de trei mii de ani, după care revine într-un corp omenesc, apoi ciclul se repetă la infinit (aceasta e vechea metempsihoză, legea implacabilă a naturii conform căreia nu există nici o diferenţă între om şi animal, ambele fiind doar două etape ale unei evoluţii eterne).⁹ Deveniţi creştini, egiptenii numeau sufletul „psyche”. Nici unul din termenii vechii limbi nu corespunde exact noţiunii creştine de suflet, element spiritual nemuritor al individului, poate pentru că nu au simţit nevoia de a defini clar noţiunile ce desemnează componentele fiinţei umane, altele decât corpul. În timpul vieţii, forţa spirituală a egiptenilor cuprindea cel puţin două principii distincte: ah şi ba. Ah era principiul nemuritor, aparţinea cerului (corpul era al pământului), era o putere invizibilă care putea da din eficacitatea sa şi oamenilor şi zeilor. În unele contexte are semnificaţia de „spirit”, geniu intermediar între divinităţi şi omenire. El desemna morţii privilegiaţi sau chiar stafiile. Cel de-al doilea principiu, ba, era un aspect mult mai definit al sufletului omenesc: partea spirituală a individului care, după moarte, îşi regăseşte individualitatea sa şi poate acţiona după bunul său plac. E un principiu spiritual care poate apărea independent de suportul său fizic, să se mişte liber, să reprezinte într-un anumit fel pe patronul său. Se vorbeşte chiar de animale care sunt ba-ul unui zeu, manifestarea lor fizică. Ka, ah şi ba se unesc pentru a forma un singur corp. Pe lângă aceste principii, personalitatea egipteanului numără încă multe alte elemente, umbra şi numele, care traduc esenţa sa personală, intimă.¹⁰

În secolul al VI-lea î.e.n. doctrina transmigraţiei sufletelor s-a răspândit şi în Orient şi Occident. Astfel, doctrina hindusă consideră animalul ca situat pe un loc mult inferior celui deţinut de om (adoraţia vacii e mai recentă).