Figuri ale textului anteic

19,80 lei 17,50 lei

Figuri ale textului anteic (eBook) – Dorin Popescu

Golește
ISBN: EB9786065945456 Categorie: Autor: Anul apariției: 2017 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Noutățile critice sunt devastatoare: realul realului nu mai poate fi decodat, reinventat etc. după întâlnirile sale repetate cu textul, după deformările sale repetate, după transfigurările și metamorfozele acestuia; cel mult, critica face posibil un real inventat, o invenție recombinatorie a ceea ce ar mai fi rămas din realul realului după deformările sale repetate și multiplele încifrări în text ale acestuia; o decodare a realului nu este posibilă nici măcar prin textul critic, odată ce acesta se folosește de un pattern similar celui literar în naiva sa tentativă de a demola toate barierele ce îl separă de lumea realului; textul critic nu (mai) poate nici explica textul literar din perspectiva modului propriu în care acesta recombină, inventează sau numai deformează realul și nici opera asupra lumii realului, a cărei reinventare după dramatica ei suferință din trânta cu textul devine utopică.

Textul critic propune/ instituie un real propriu, un real critic, care nu este decât o formă (particulară) inventată a tuturor întâlnirilor anterioare dintre real și texte ca obiecte critice. El este o recompunere, o invenție, o mască, o fantasmă care, spre deosebire de invențiile literare (care au notorietatea de a deforma realul), mizează pe minciuna culturală (ori numai naivitatea) de a pretinde că dispune de instrumente științifice (performante) de recuperare a realului din text și că deține întreg inventarul de recuperare a realului din cleștii prea strânși ai corsetelor sale textuale. (Dorin Popescu)

Figuri ale textului anteic de Dorin Popescu

ÎNTOARCEREA DIN FAUST: EMINESCU

  1. ISPITA ÎNTOARCERII PERMANENTE sau MĂRTURII DESPRE NOI

Motto: „Mai întâi de toate este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu”.
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie

A mai spune ceva de preţ după ce s-a spus totul este o tristeţe a spiritului tânăr. Înalţi cu greutate o cocioabă de lut şi descoperi că alţii au zidit înaintea ta palate. Nădăjduieşti şi disperi, înţelegi şi taci, lăsând cuvintele să moară în tine. În fiecare furie neconsumată a omului de cultură tânăr agonizează câte un eminesc. Acesta este tragismul şi aceasta salvarea – că o agonie singulară ajunge să rezume identitatea unei culturi: Eminescu între disperarea de a se fi spus totul dinainte de tine şi nevoia de a demonta un mit prin simplul recurs la argumentul lui „Nu”.

În cultura română, funcţia lui Eminescu este una agonică. Faptul că Eminescu agonizează încă este un semn că poate agoniza pentru noi, că poate noi suntem personajul de la celălalt capăt al vieţii lui. În faţa moştenirii lui radicale, nu poţi fi un simplu primitor de bunuri. Nu-i poţi „mulţumi frumos” prin referinţe şi compasiune, admiraţie sau prigoană.

Nu-i poţi prostitua mesajul „interpretându-l critic”. Ai fi doar un disperat în cultura română, un altul în plus. Jumătăţile de măsură cu care îl apreciem şi cântărim dovedesc neputinţa noastră de a-l primi integral, ca pe o ploaie purificatoare cu lecţia ei cu tot.

Generaţii mai vechi au încercat un demers îndrăzneţ, cu rezultate mulţumitoare: ancorarea lui în poveste. Strădaniile lor, sfârşite într-o blândă împăcare cu mitul, ne-ar îndreptăţi la un somn provizoriu: măsurii exacte a cuvintelor lui i s-a răspuns cu măsura exactă a locului său, lecţiei sale de dragoste – cu un mereu înnoit testament de fidelitate şi fiecare vers din versul său pare să ne fi cutremurat îndeajuns. O mereu moştenită stare de veghe ar fi trebuit să ne permită şi un ceas de răgaz; în fond, memoria se mai şi moşteneşte uneori şi fiecare generaţie are dreptul să nu fie războinică, dacă celelalte au fost. Obişnuinţa cu starea de luptă e şi ea, paradoxal, un semn sigur al slăbiciunii omeneşti.

S-a produs însă în relaţia împăcată a vieţii spiritului românesc cu eternitatea o ruptură istorică şi această ruptură obligă la reformularea unor întrebări radicale. Literatura română şi prezentul istoriei ei suferă exerciţiul şi proba vidului de încredere. Se surpă cu zgomot modele, se ucid pe scenă eroi şi se învaţă la preţ redus lecţia urii. O literatură care nu ia în seamă şi nu dă seama de această decădere merită să îmbătrânească şi să moară. Istoria literară românească îşi trăieşte prezentul într-o adâncă şi grăbită metamorfoză şi inima ei, Mihai Eminescu, poate redeveni bătaia de aripă a păsării care-a uitat să zboare sau expresia ultimă a cântecului său de adio. În acest proces de anvergură, generaţia tânără este şi inculpat şi acuzator şi martor şi grefier şi judecător.

Întâlnirea culturală cu Eminescu este examenul până acum amânat pe care poporul român îl poate da în clipa adâncă de supremă sinceritate şi răscolire. Că judecătorul său este generaţia tânără (care lasă spiritul liber) ne grăbeşte să ne bucure.

Acest demers este mărturia mea în procesul neoficializat al Poetului şi al limbii române. O declaraţie de dragoste făcută în ceas de război. Un loc comun din care să pricep şi eu mecanismul malefic şi tâmp prin care un poet poate să moară în cetate. Cu funcţia şi cu lecţia lui vreau să mă întâlnesc până nu mor la masa tăcerii.

Lecţia cea mai înaltă la care are acces sufletul românesc prin Eminescu este agonia, nu disperarea. A fi disperat este o stare de spirit, a fi agonic – o stare de spirit şi o atitudine faţă de ea. Disperaţii pot muri şi pot ucide, agonicii ne lasă şi pe noi neterminaţi. Eminescu agonicul ne învaţă că n-am ajuns atât de adânc în agonie precum ne place să credem. Miile de file ale Caietelor sale sunt mărturia inalterabilă a pietrelor pe care picioarele noastre trebuie să calce până la stele. Iubirea surpată de tristeţe şi moarte („Totuşi este trist în lume”), dragostea pentru Cătăline nemerituoase şi crude („Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii”), ceasurile osândei de la margine de lacuri („În zadar aştept şi sufăr / Lângă lacul cel albastru / Încărcat cu flori de nufăr”) şi cele de încărcată ardere („S-ascult de glasul gurii mici / O oră şi să mor”), toate tonalităţile registrului mărturisesc îndeajuns despre desculţul care trece prin cultura română. Când Eminescu păşeşte desculţ printre cuvinte şi cuvintele colţuroase reuşesc să-l rănească nu se întâmplă nimic tragic. Eminescu sângerând la picioare este expresia sintetică a nevoii de suferinţă în cultură. Îndoiala, încrederea şi sfiala, tristeţea şi suferinţa lui Eminescu în iubire depăşesc ideea clasică a nevoii de jertfă exprimată de zidirea Anei şi sunt o mărturie mai elevată decât cea consacrată deja pentru un mit pre-manolic al durerii în literatura română.

Mai convingător decât Socrate care merge desculţ „pe Ilisos în sus”, Eminescu este, prin agonie, adică prin lecţia sa cea mai înaltă, un Socrate desculţ care nu s-a obişnuit cu spinii. Dar ceea ce este socratic în vocaţie nu mai este socratic în destin, căci, iată, Socrate moare bând cucută, împăcat cu sine şi cu cetatea, iar celălalt – agitat, violent, neiertător. Acuzator, poate (aidoma Fiului de pe cruce, cu glasul sfâşiat şi îndoit: „Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”). Moartea unuia probează cuminţenia pământului, cealaltă aude tăcerea nenăscuţilor câini „pe nenăscuţii oameni / cum îi latră”. Cea mai mică senzaţie de confort în înfrigurarea cu care-1 căutăm pe Eminescu ar fi o ruşinoasă dovadă a faptului că n-am înţeles nimic din disconfortul lui. De aici lecţia cea mai înaltă, din agonia lui transmisibilă care nu ne mai lasă să murim pe jumătate după ce nu credeam şi am învăţat totuşi să murim cu adevărat.

Nu ştim dacă există o agonie românească. O istorie sau o tradiţie a ei sigur nu există. De la moartea violentă a lui Decebal la capetele de brâncoveni, de la mormântul unui brad bătrân „ce-au fost tăind” la geografia rece a detenţiei, accentele agonice sunt dramatice, dar singulare. Aşa încât cu îndreptăţit temei am putea crede că Mihai Eminescu este primul agonic din spaţiul sufletului românesc şi că, mai mult, prin agonia sa de „român absolut”, pătrundem în imperiul agoniei româneşti. Drumul pe care îl străbate Eminescu în estetică de la virtualitate la reuşită îl reface acum în morală de la eşec la virtualitate şi ne redă dreptul de a putea fi agonici atâta vreme cât cel puţin El a fost. Şi aceasta, din nou, este lecţia lui cea mai înaltă. Că agonia lui e permanent conştientă, că are dramatismul unui suicid, candoarea Fecioarei din Orleans şi liniştea demnă a lui Abiţig Sunamiteanca în dragostea ei pentru regele Solomon, toate acestea sunt mărturii suplimentare la o lecţie care oricum înfioară.

Cu disperarea şi agonia am intrat, aşadar, în laboratorul unui om frământat. Forma particulară cea mai sinuoasă a agoniei eminesciene este, neîndoios, relaţia lui cu Răul. Verbul crud al articolelor sale din „Timpul”, rechizitoriul aspru din Scrisoarea a-III-a, Epigonii, Ai noştri tineri şi multe alte muşcătoare imagini îl surprind pe poet călare pe un cal alb şi cu sabia în mână, luptându-se cu balaurul. Imagine ştiută. Dar ineditul vine din încrâncenarea cu care Poetul priveşte parcă Răul ca pe o vină personală. El dă o altă dimensiune vinii, asumând-o. Pentru „piatra ce n-o mişcă nici durerea şi nici mila”, pentru „bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire”, pentru „simţiri reci, harfe zdrobite”, poetul e vinovat prin omisiune, pasivitate sau propriul rău. Toate elanurile sale nobile au ca punct de plecare vina asumată, dar niciodată împărtăşită. Căci şi de aici vine nobleţea unui suflet puternic, din grija de a nu pune şi răul său în relaţia cu vecinii. Eminescu îşi poartă vina pentru răul său mic şi ne iartă nouă răul nostru mare prin poezia lui, dăruind-o. Faptul că nu a existat până acum o percepţie a dimensiunii vinii în poezia lui Eminescu ţine de un miracol îngrijorător, care dovedeşte că sondările spiritului său sunt încă la „prefaţă”. Recuperarea ideii de întâmpinare a răului este un loc ce poate fi adâncit de cărturarii mai vechi ori mai noi.

Eminescu nu mai este, iată, primul în vină. Dar este altfel. Şi din nou este de ajuns. Pentru că el face din vină şi din nobleţea relaţiei lui cu ea o introducere la o revoluţie de suflet. Ceea ce impresionează încă şi mai mult este că o face cu mijloace artistice. Cu armele lui de poet. Cu verbul care are acum funcţie formatoare şi modelatoare înaltă. Rafinamentul verbului său vindecă apele tulburi ale literaturii române ca un chirurg scrupulos şi îndemânatic.

Sinonimia cu virtuţile şi preceptele antice vine din nou, fără putinţă de tăgadă, convertind celebrul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” în „Ce e rău şi ce e bine / Te întreabă şi socoate”, adică o propoziţie neutră personificată în uimire, cercetare şi responsabilizare a abisurilor ontologice.

Aşa începe şi sfârşeşte vina la/lui Eminescu, nereuşind să ajungă ceea ce este în accepţia comună a sa, o simplă categorie etică de analiză şi studiu.

Pare că, prin agonie şi vină cel puţin, Eminescu ne obişnuieşte cu starea de asediu. Dar există cel puţin un steag alb pe care lecţia lui ni-1 aduce. Căci Eminescu ne împacă cu credinţa, în mod misterios şi irevocabil. Nu există verb sfătos în versul lui, nu există comunicarea brutală şi nici dialogul direct cu cerul, exceptând două-trei apelative tânguite. Totuşi, e ceva dumnezeiesc în voroava şi poezia lui, poezia lui e o rugăciune. În cuprinsul versului său, simţi că nu mai eşti singur. Simţi că tot ceea ce voiai să spui o poţi face cu aceste cuvinte. Liniştea sa în faţa lui Dumnezeu echilibrează zbuciumul în faţa oamenilor.

Până la el, cugetul românesc cunoscuse credinţa în forma ei interogativă, neliniştită şi uşor bănuitoare. O credinţă, precum cea pe care o vor fi încercat ţăranii din cârciumă când Don Quijote îi ruga să îndrăznească să creadă că trăiesc în castele. Nu mai e nici credinţa biblică, întrebătoare şi ea, nelămurită şi ea („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”). E o ispită de a fi împăcat cu ceea ce nu poate să ţi se arate niciodată ca un imens papagal roşu, o credinţă pe lângă care viaţa omenească este numai zădărnicie. În credinţa lui absolută, liniştită, caldă, poetul pare a fi Don Quijote de care are nevoie zeul nostru valah pentru a descuia sufletele ţăranilor din cârciumi.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Figuri ale textului anteic”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii