Critică și empatie

17,40 lei

Critică și empatie (eBook) – Constantina Raveca Buleu

  Hurry up! Sale end in:
Cod: EB9786065945906 Categorie: Autor: Anul apariției: 2017 ePub: ISBN 978-606-594-591-3PDF: ISBN 978-606-594-590-6 Colecție:
  • Pentru citirea optimă pe dispozitive mobile, recomandăm să alegeți formatul ePub
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

De câte ori cedez tentaţiei instrospective, constat că, în economia vieţii mele intelectuale, cronica literară reprezintă un exerciţiu de realitate/ actualitate ideală, generator de reacţii suprapuse, cu reverberaţii multiple, în care raţionalitatea şi empatia funcţionează într-o sinergie variabilă.

Înregistrată în primă fază ca o practică disruptivă în raport cu proiectele mai ample, iscate din obsesii culturale şi marcate de distanţă, aceasta mă aruncă într-o actualitate literară implacabil fragmentară la palierul receptării, faţă de care curiozitatea intelectuală şi fascinaţia trebuie să-şi găsească rezolvări de scurtă respiraţie, disciplinat formulate în opt mii de semne.
(Constantina Raveca Buleu)

Critică și empatie de Constantina Raveca Buleu

Aforisme şi/sau aletheofanii

Nicolae Turcan exersează cu succes formula aforistică în volumul Dumnezeul gândurilor mărunte, apărut în 2009 la Editura Limes din Cluj-Napoca. Grupate tematic în opt capitole şi ordonate pe o schemă ascensională de reflexie, care începe cu omul şi se încheie cu Dumnezeu, aforismele lui Nicolae Turcan mixează discursul filosofic, referinţele literare şi un principiu de credinţă discret supraordonat celorlalte două, rezultatul fiind o afirmare luminoasă a lui Dumnezeu în tot, implicit în „gândurile mărunte” care-I teoretizează prezenţa.

Ratarea, trândăvia şi vocaţia, prima secţiune a volumului, se focalizează asupra relaţiile dintre cele trei concepte din titlu, pozitivitatea discursivă a reflecţiei culturale asupra acestora ascunzând negativitatea valorizării lor în grila morală şi de credinţă. Definită ca pendulare între concepte extreme – „absolut nimic” şi „totul” –, ratarea este, în viziunea autorului, o artă superioară, capabilă să-şi transforme subiectul în filosof, „chiar dacă filosofii nu sunt întotdeauna nişte rataţi”. „Cel ce a înţeles sfârşitul tuturor lucrurilor – scrie Nicolae Turcan – este ameninţat de pericolul ratării. Îl mai poate salva discursul despre propria ratare, care-l dezvăluie, surprinzător, drept scriitor profund, la fel cum poate scăpa prin preocuparea cu lucrurile veşnice, cu sfinţenia.” Soteriologic escamotată de scris şi/sau de credinţă, ratarea este aşezată sub semnul posibilului şi, implicit, sub semnul virtualităţii creatoare. Ghidul filosofico-teologic despre ratare circumscrie profilul ratatului în nuanţe eschatologice care amintesc de Cioran (referinţă explicită, ca şi Nietzsche, de altfel): „Niciun ratat nu mai poate crede în altceva, afară de promisiunile stingerii definitive. Într-un fel ratatul e singurul care întruchipează nefiinţa.”

Plasată sub semnul împlinirii (a plinului) şi percepută prin medierea unui filtru mai accentuat mistic, vocaţia înseamnă înlăturarea definitivă a pericolului ratării şi revelaţia lui Dumnezeu. Incongruentă cu tot ceea ce ţine de carierism, vocaţia este importantă nu „pentru că se împlineşte în ceva – operă de artă, fapte de sfinţeni etc.-, ci fiindcă preschimbă o viaţă fără direcţie, dominată de facticitate, într-una destinală.” Un pas mai departe în mărturia de credinţă, vocaţia „este sfinţenia nesfântului”, în măsură să întoarcă „lucrurile cu faţa către Dumnezeu”.

Afirmarea preeminenţei credinţei în raport cu categoriile intelectuale clasice constituie obiectul de reflecţia din Gândirea secundă şi neştiutorul. „A gândi – iată un verb atins de idolatrie care poate sta singur pe post de zeu al unei noi religii. Când gândirea renunţă la pretenţiile ei de instanţă unică a înţelegerii şi îşi recunoaşte nu doar limitele în ceea ce îndeobşte numim cunoaştere, ci şi incapacitatea de accedere la o veritabilă mântuire, ea îşi află locul propriu. Cu toate că deţine locul regal în alcătuirea omului, gândirea singură este moarte. A-i acorda credit doar pe temeiul Revelaţiei, iată care cred că va fi atitudinea corectă.” Tonalitatea blagiană din prima parte a raţionamentului capătă o confirmare în aprecierea consecutivă: „Prin gândire lanţurile morţii devin apodictice. E nevoie de un Dumnezeu viu, mai presus de gândire, pentru a ne elibera de ele.” La acest „Dumnezeu viu” se ajunge – în spiritul unui ortodoxism înrudit cu cel dostoievskian – prin suferinţă. Însă pentru a ajunge la acest stadiu trebuie depăşite conflictualităţile inerente fiinţei condiţionate exclusiv de achiziţiile culturale şi de autonomia raţiunii. „Nu cred – scrie Nicolae Turcan, prins între trăirea în zodia credinţei şi propria sa formaţie culturală – în mântuirea prin cultură la fel cum nu mă las înfiorat de damnarea prin cultură.” Opţiunea sa devine mai clară atunci când mărturiseşte: „Mă doare că nu sunt, nu că nu sunt cult, deşi pentru un intelectual ele sunt sinonime.” Autorul aplică aceeaşi operaţie, reductivă în ordine spirituală, şi cunoaşterii. Astfel, consecinţa unei sentinţe ca – „Dacă adevărul există, el nu poate fi decât ceva de ordinul neştiinţei” – este orientarea neofită înspre „un neştiutor absolut”, beneficiar al unei certitudini diferite de „aceea a propriei neştiinţe, dar nu mai puţin eficace”, anume „certitudinea credinţei”.

Detaşarea de egocentrismul cartezian devine pledoarie în cinci puncte în Dezobişnuirea de sine. Suferinţa „cu Hristos”, smerenia, acceptarea imposibilului sub semnul graţiei divine, dar mai ales asumarea înfrângerilor ca parte a propriei identităţi constituie etape necesare în procesul dezobişnuirii de sine şi a întoarcerii către Dumnezeu. „În clipa în care mi-aş anula toate înfrângerile – notează anti-nietzschean autorul –, aş deveni atât de monstruos, de neomenesc, încât chiar Dumnezeu ar trebui să se teamă. Hotărât lucru, între supraom şi neom nu e nici măcar un tăiş de cuţit.”

Moartea înveşmântată în vorbe jonglează cu truisme (asumate şi comentate ca atare) şi cu virtuţile discursive ale reflexiilor despre moarte, concluzia investigaţiei fiind aceea că, în vreme ce „din punct de vedere filosofic, despre moarte se poate spune orice, numai adevărul nu”, deoarece „adevărul morţii rămâne insondabil”, „revelaţia lui Dumnezeu în istorie are […] Cuvântul” şi atunci când este vorba despre moarte.

Supraordonarea absolută şi ubicuitatea lui Dumnezeu sunt reafirmate în cugetările centrate pe sine din Locurile eului. În acest registru se înscrie o interogaţie aproape hamletiană precum: „Oare câte dintre gesturile, cuvintele şi gândurile înscrise în timpul dintre trezirea de dimineaţă şi somnul nopţii nu îl trădează pe Dumnezeu? This is the question.”, precum şi refuzul oricărei forme de libertate care nu emerge în economia existenţei umane ca efect al credinţei în Dumnezeu, în această ecuaţie absolută chiar şi libertatea eroică fiind „sub nivelul condiţieila care a fost chemat omul”. Acelaşi regim exclusiv divin îl capătă şi dragostea: „Îndrăgostirea e omenească, dragostea e divină. În primul caz sunt oameni; în cel de-al doilea apare un personaj straniu şi de neînţeles: Dumnezeu.”

Cu referinţe constante precum Dostoievski şi Nietzsche, problema nihilismului ar fi fost greu de ocolit în acest volum, ei adresându-i-se Avatarurile răului. Conştient de atracţia pe care nimicul o exercită asupra inteligenţei umane, autorul oferă în contrapartidă liniile de forţă ale credinţei: „La o scară umană, contrariul nimicului nu e fiinţa, ci învierea”.

Lumea vizibilului pare o tentativă de circumscriere a propriei identităţi în climatul relativizării postmoderne şi a funcţionalităţii ridicate la rangul de virtute supremă în ordinea pragmatică din zilele noastre. Astfel, cel care declară: „Sunt un caz particular al unei probleme generale ce poartă numele de «om».”, susţine necesitatea exclusivă a saltului credinţei în Dumnezeu drept condiţie esenţială de păstrare a propriei fiinţe în realitate.

Pledoaria pentru credinţă, nu pentru teologie (redusă cioranian la forma de a crede a ateilor şi înţeleasă în relaţie de excluziune reciprocă în raport cu mistica) capătă intensitate în Dumnezeul bucuriei, capitolul ultim al volumului. Catalogând obsesiva interogaţie asupra existenţei lui Dumnezeu drept apanaj al mediocrităţii religioase, Nicolae Turcan subliniază faptul că „doar omul are privilegiul de a absenta de la întâlnirea cu Dumnezeu. Cel Preaînalt aşteaptă întotdeauna, de aceea nu putem vorbi de o «absenţă» a Lui. Absenţa lui Dumnezeu este, de fapt, absenţa credinţei omului.”

Cu toate că discursul lui Nicolae Turcan tinde să ia mai curând forma şi liniile de forţă ale filosofiei, la palierul ideatic el optează în mod exclusiv pentru afirmarea ortodoxă a credinţei şi face acest lucru imprimând cuvintelor sale cadenţa aletheofaniei (pe care el însuşi o teoretizează), a gândului privilegiat, capabil să medieze deschiderea spre divin şi să încapsuleze conţinutul credinţei sale, puternic ancorate în convingerea că „Dumnezeu nu trebuie căutat, El e de găsit”, chiar sau poate mai ales în gânduri deloc mărunte.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Critică și empatie”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii