Basarabia eminesciană

Basarabia eminesciană de Theodor Codreanu

1. Un număr nefast

Se pare că numărul 28 a fost nefast Basarabiei şi lui Eminescu deopotrivă, deşi, din punctul de vedere al „ştiinţei” numerologice, 28 este al doilea număr perfect, după 6, descoperit de geniul lui Pitagora, al treilea fiind abia 496. Dar poate că nu e întâmplător că Basarabia şi Eminescu s-au întâlnit, destinal, prin ziua de 28 (mai 1812 şi iunie 1883). Există o perfecţiune, atingând ontologicul, şi-n nenorocire, ca în încercarea la care a fost supus Iov de către Dumnezeu în confruntarea cu Diavolul, de vreme ce poetul, înconjurat de tenebrele „nebuniei” şi ale morţii, ne-a lăsat, prin memoria lui Alexandru Vlahuţă, aceste versuri creştin-testamentare:

Atâta foc, atâta cer,
Atâtea lucruri sfinte,
Peste’ntunericul vieţii
Ai revărsat, părinte!

Cu siguranţă, între toţi marii intelectuali români, Eminescu a fost acela care a iubit şi a înţeles în toată profunzimea Basarabia, pentru că poetul a iubit deopotrivă toate provinciile locuite de români, pe care le-a cunoscut nu numai la nivel livresc, ci şi străbătându-le cu piciorul şi cu alte mijloace, cum n-a mai făcut-o altcineva. Bucovina i-a fost, desigur, cel mai aproape de viaţă şi de suflet, poetul considerându-se plămadă a Bucovinei: „Eu sunt născut în Bucovina. Tatăl meu e bucovinean. Un grec ca Vogoride n-a fost în stare a-l face cetăţean…”, evident – cetăţean român³. Ştim prea bine, caimacamul Vogoride era simbolul anti-unionismului, ca şi tatăl său, Ştefan Vogoride, fostul bei de Samos. Însemnarea eminesciană datează din anii când poetul milita, în Societatea „Carpaţii”, pentru făptuirea Daciei Mari, vizând unirea Ardealului cu regatul României. Aşadar, pentru Transilvania, el va suporta brutala intrare în „camisolul de forţă” din ziua de 28 iunie 1883. Cât priveşte Basarabia, aceasta era o iubire la fel de veche. Într-un concept de articol (mss. 2264, p. 282r), poetul vorbeşte de „pierderea iubitei Besarabia”, în împrejurările negocierilor de la Berlin din vara lui 1878. Pe bună dreptate, în 1932, D. Murăraşu, care a realizat prima sinteză de sine stătătoare privitor la naţionalismul lui Eminescu, putea conchide că autorul Luceafărului a fost „cel mai îndrăgostit scriitor al nostru de tot ce-i românesc”⁴. Nimic fals, nimic demagogic în cuvintele de pe fila 65r a mss. 2257: „Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui neci prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri”. Firesc, de vreme ce Eminescu a întrupat arheul românităţii în toată plenitudinea lui, dându-i contur conceptual ontologic, pornind, deopotrivă, din filosofia greacă a lui Platon şi Aristotel, din Johann Baptista van Helmont şi Dimitrie Cantemir, dar şi din imaginarul poporului român aşa cum s-a cristalizat el în cel mai enigmatic basm popular, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basm pe care l-a comentat în două articole, conchizând că în protagonistul Făt-Frumos s-a întrupat arheul/memoria românităţii, eroul-arhetip fiind singurul care-şi aminteşte, în ultima sa călătorie spre casă şi părinţi, de tot ce-a fost, timp de secole, pe meleagurile străbătute. Or, la nivel cărturăresc, e chiar rostul istoricului şi al istoriei. De aceea, Nicolae Iorga, în 1934, era uimit de profunzimea cu care Eminescu a recitit istoria românilor şi istoria europeană, în genere, depăşindu-i pe contemporani: „Eminescu stăpânia cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi, la capătul atâtor cercetări minuţioase şi pline de răbdare, după adăugirea unui imens material de informaţie şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât ştia, cât înţelegea acest om, şi gânditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii publice contemporane în maiestoasa curgere a dezvoltărilor istorice. Nu e de mirare că un asemenea limbagiu care ar fi onorat orice ţară de veche cultură n-a fost priceput de contemporani cu o pregătire aşa de slabă, a căror minte nu se putea ridica la recunoaşterea aceloraşi adevăruri eterne”⁵.

Şi nu e de mirare, deoarece Eminescu îmbina maiestuos faptul istoric cu intuiţia ontologică întru Archaeus. Şi alţi istorici au ajuns la concluzii similare. De pildă, Alexandru Zub, relativ chiar la articolele despre Basarabia, închinându-i o întreagă carte ce vizează vocaţia singulară de istoric: „Articolele despre Basarabia, scrise mai ales în timpul războiului de independenţă, se întemeiau pe o veritabilă cercetare istorică, adusă la zi prin apel la documente şi interpretări, dincolo de motivaţia lor imediată”⁶. În fine, să mai dau un exemplu: istoricul basarabean Vlad Mischevca, autor al uneia dintre cele mai documentate şi mai bune cărţi despre Basarabia, Anul 1812 (2015), a cărei axă ideatică şi istorică este publicistica eminesciană.

Iar acum se cuvine să mă-ntorc la nefastul număr 28, care-l leagă, indescifrabil „cabalistic”, de destinul Basarabiei. Joseph de Maistre (1753-1821), una dintre minţile strălucite ale Franţei antimoderne7, ambasador la Sankt-Petersburg între 1802-1817, iată ce nota în 1810, cu ascuţita lui intuiţie politică: „Je suis tenté de croire que tout finira par un morcellement de la Moldavie, pour satisfaire l’honneur ou ruiner une province”8. Aşadar, cu doi ani înainte de a doua sfârtecare a Moldovei (prima se produsese în 1775, prin raptul Bucovinei de către Imperiul Habsburgic), ţarul Alexandru I, printr-un soi de contaminare mimetică germano-vieneză9, pregătea intens terenul pentru o nouă rupere din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, jinduind a pune graniţa pe Dunăre, apoi pe Siret, apoi pe Prut, dacă nu să cucerească toate „proprietăţile” din zonă ale Imperiului Otoman, spre a reface, chipurile, vechiul Bizanţ sub sceptrul ortodoxiei pravoslavnice. Ţarul urma „planul mareşalului Alexandr Prozorovski”, conceput, nu întâmplător, chiar în anul 1810. Conform strategului militar, nu existau două principate româneşti de interes pentru spaţiul vital rusesc, ci patru, numai bune de cucerit în etape precise: Basarabia şi Moldova, pe de o parte, Muntenia şi Oltenia, pe de alta. De fapt, rostul războiului ruso-turc (1806-1812) a fost anexarea integrală a celor două Principate, cu aşezarea graniţei imperiului pe Dunăre, conjunctura istorică silindu-l însă a se restrânge la Siret, apoi pe Prut, mulţumindu-se doar cu ceea ce va numi Basarabia, în mod mistificator. Joseph de Maistre pricepuse limpede că, sub pretextul „onoarei” (ce fel de onoare?), Rusia ruina o provincie a Moldovei. Cinica şmecherie cu „onoarea” ţarului, cel ce afişa principii umanitariste, nobile, dând radicalilor Curţii impresia că este „slab”, este astfel comentată de acelaşi ambasador francez: „Oamenii cred că ar fi slab, dar se înşală. Personalitatea îi este din fire binevoitoare, afectuoasă şi loială, are sentimente şi principii nobile, însă în spatele lor se ascunde o prefăcătorie regală însuşită şi o încăpăţânare de neclintit”10. La 15 aprilie 1810, Cancelaria imperială emitea o Notă către ambasadorul Joseph de Maistre prin care aducea la cunoştinţă lui Napoleon că „Majestatea Sa imperială consideră Moldova şi Valahia ca nişte provincii ce fac parte din imperiul său”, trebuind să fie conduse după legile ruseşti11. Iar începutul ruinării Basarabiei, cu astfel de arme, s-a declanşat, după câţiva ani de „diplomaţie”, la 28 mai 181212, ţarul renunţând la graniţele de pe Dunăre şi de pe Siret, dar, prin trădare şi corupţie (cu ajutorul Dragomanului Porţii Otomane), şi-a extins conceptul geografic de Basarabia (partea sudică a Moldovei dintre Gurile Dunării şi ţărmul Mării Negre, în acel moment) până în nord, la Hotin şi marginea estică a Bucovinei căzute sub Habsburgi. Cum, iniţial, sultanul Mahmud al II-lea a refuzat să semneze tratatul din pricina articolelor 4-5 din partea secretă, faptul s-a petrecut totuşi tot într-o zi de 28, dar în iunie, când amiralul Ciceagov îl înştiinţa pe Alexandru I despre ratificarea otomană. Schimbul actelor de ratificare se va petrece pe data de 2/14 iulie. Şi, ca un făcut, tot într-o zi de 28, dar în iunie 1940, Basarabia va fi din nou invadată de către moştenitoarea Rusiei ţariste, marea şi generoasa Uniune Sovietică.

Între aceşti 28 siniştri s-a prefigurat totuşi şi unul fast, în 1991, şi încă în centrul mondial de putere, în Statele Unite ale Americii. Uimitor e că momentul este tot un 28 iunie, ca în 1940. Asupra lui mi-a atras atenţia, întâia oară, în 2005, Aurel Preda, cel dintâi ambasador al României în noua Republică Moldova, unul dintre redactorii Declaraţiei de Independenţă, care, în 2005, s-a hotărât să facă mărturii şocante despre dezinteresul liderilor FSN (Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman) pentru actul reîntregirii Basarabiei cu patria-mamă.

³ M. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p. 381.
⁴ D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, ediţie realizată de Stancu Ilin, Editura ATOS, Bucureşti, 1999, p 169.
⁵ Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, 1934, în Eminescu, Editura Junimea, col. „Eminesciana”, Iaşi, 1981, p. 268-269.
⁶ Alexandru Zub, Eminescu: glose istorico-culturale, ediţia a II-a întregită, Editura Junimea, col. „Eminesciana”, Iaşi, 2016, p. 186.
⁷ Cf. Antoine Compagnon, Les Antimodernes. De Joseph de Maistre à Roland Barthes, Gallimard, Paris, 2005.
⁸ Apud Gh.I. Brătianu, La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, Bucarest, Institute d’Histoire Universelle „N. Iorga”, 1943, p. 33. A se vedea şi Soirées de Saint-Pétersbourg ou Entretiens sur le Gouvernement Temporel de la Providence (1821).
⁹ Cf. Mircea Dogaru, Reţetele rusificării, în „Certitudinea”, an I, nr. 3/2017, Bucureşti, publicaţie a Uniunii Ziariştilor din România.
¹⁰ Apud Uwe Klußman, Dietmar Pieper, Domnia ţarilor. De la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, trad. din germană de Valentina Georgescu, Editura Litera, Bucureşti, 2014, p. 91.
¹¹ Apud Vlad Mischevca, Anul 1812. Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe al Moldovei, Chişinău, 2015, p. 51.
¹² Vlad Mischevca observă că, după calendarul otoman, pentru care ziua se sfârşea la apusul soarelui, tratatul s-a semnat pe 29 mai 1812. Totuşi, data europeană rămâne 28.