Banchetul de litere

Banchetul de litere de Aura Christi

ANA BLANDIANA
„A fi sau a privi, aceasta e întrebarea”

Acum mai mulţi ani, mai precis, acum patru decenii, în 1963, aţi debutat irevocabil în paginile revistei Contemporanul, după o perioadă de interdicţie, despre care aţi scris mai târziu cu un negru umor involuntar: „Am fost cunoscută ca poet interzis, înainte de a fi cunoscută ca poet.” Din acel an a urmat o perioadă extrem de fertilă; în patru decenii aţi devenit unul dintre cei mai importanţi poeţi români, o voce redutabilă, curajoasă. Un scriitor a cărui voce este recognoscibilă din zeci, sute de voci.

Vreau – dacă îmi îngăduiţi – să Vă fac o mărturisire. În cazul Dumneavoastră, dragă Ana Blandiana, calificativele menţionate adineaori – curajos, redutabil, important – sunt legate de noţiunea de… vrajă. Am constatat aceasta acum mai bine de un deceniu; Vă aflaţi într-o sală arhiplină, era iarnă, o iarnă ca în copilăria mea, cu vacanţele petrecute în Nordul Moldovei, la bunici, o iarnă cu incredibil de multă zăpadă, o iarnă ce-mi readucea în minte acel mirific vers bacovian Potop e-napoi şi-nainte… În sală era o stranie rumoare, se vorbea în surdină… până aţi început să citiţi poeme; se instalase o linişte adâncă, laborioasă… nu vreau să spun de gheaţă, deşi e tentant să afirm asta, ţineţi minte?… Emily Dickinson afirmase undeva, în scrisorile ei, că ea simte adevărata poezie după senzaţia puternică de frig care-o cuprinde… Se întâmplase ceva atunci, în sala aceea, unde recitaţi din poemele Dumneavoastră, o mişcare afundă, care, vorba lui Cioran, te face să simţi cum încet-încet ţi se schimbă componenţa sângelui. Este, acesta, după toate însemnele, efectul vrajei produs de poezie.

Găsiţi afinităţi între poezie şi vrajă, între poezie şi magie? Dar între poezie şi descântec?

Îmi face plăcere să vă aud povestind o senzaţie pe care credeam că numai eu am avut-o, despre care am crezut întotdeauna că este chiar instrumentul meu secret prin care îmi testez paginile. Mă refer la acea linişte aproape stranie care se aşterne într-o sală când încep să citesc. De altfel este o reacţie care se produce nu numai în ţară, ci şi în străinătate, înainte de a fi citite traducerile poemelor în limba ascultătorilor, ceea ce scoate lucrurile de sub imperiul logicii. Îmi amintesc cum, cu câţiva ani în urmă, la un festival de poezie din sudul Portugaliei mai mulţi colegi de diferite naţionalităţi au observat cu o anumită uimire fenomenul, iar singurul român care ajunsese cine ştie cum în acea parte de lume şi în aceea sală a venit şi mi-a spus cât de mândru s-a simţit că numai el înţelegea de la început, în timp ce ceilalţi presimţeau numai. Cred într-adevăr că un fel de presimţire este cea mai exactă definiţie a acelei ciudate atenţii şi aşteptări. Doar că eu nu împărtăşeam mândria compatriotului meu, mi-e greu să explic de ce. Poate pentru că nu m-am simţit niciodată întrutotul autorul versurilor mele. Din acelaşi motiv cuvântul „vrajă” mi se pare nepotrivit nu numai pentru că este oarecum uzat de întrebuinţări idilice, ci şi pentru că presupune existenţa unui vrăjitor. Şi în orice caz, nu sunt eu acela. Atenţia, liniştea, aşteptarea pe care aţi simţit-o, am simţit-o şi eu, dar ca pe o intensă nelinişte, neliniştea aproape ameninţătoare pe care mi-au dat-o întotdeauna lucrurile pe care nu le înţeleg, dar simt că mă determină. Pe de altă parte, declanşarea acestei comunicări de o inexplicabilă intensitate a fost întotdeauna pentru mine verificarea autenticităţii paginii scrise, dincolo de care diagnosticele criticilor aproape că nu mai contau, veneau oricum, dintr-o altă lume.

Dumneavoastră faceţi parte din „tribul” – foarte restrâns, de altminteri – al scriitorilor care mizează, pe parcursul întregului destin, pe literatură. Exclusiv pe literatură. „Veşnic plecat de-acasă, mereu în documentare în propria viaţă, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau învingător şi chiar pentru a fi. A fi sau a privi devin două verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, aceasta e întrebarea.” scriaţi pe vremuri, pentru ca într-un alt eseu să afirmaţi următoarele: „Ştiu că nu mă pot salva decât prin scris. Şi, totuşi, ce manie să scrii fără încetare tot ce vezi, tot ce crezi, tot ce-ţi trece prin cap!” Blaga, un scriitor iubit de Dumneavoastră, definea fiece carte drept o boală învinsă, Cioran drept o sinucidere amânată.

Ce a reprezentat, ce reprezintă pentru cărturarul care sunteţi Cartea?

Dacă mă întrebaţi despre cărţile scrise de alţii, cărţile cărora eu le-am fost cititor, atunci Cartea – aşa, cu majusculă – este cel mai important dintre lucrurile care există în afara naturii. Sunt copilul cărţilor pe care le-am citit aproape în măsura în care sunt copilul părinţilor care m-au zămislit. Dacă mă întrebaţi, însă, despre carte ca punct terminus al paginilor scrise de mine, atunci lucrurile se prezintă mult diferit. Deşi simt ca adevărate şi formula lui Blaga, şi cea a lui Cioran, cartea este pentru mine un sfârşit al scrisului, pe care nu mi-l doresc. Mai mult, este momentul în care paginile mele încetează să-mi aparţină, îmi devin străine, încep să mă sperie. Îmi este cu totul străină bucuria – de care vorbea ironic Arghezi – a autorului unei noi cărţi. Încerc, dimpotrivă, o frustrare, cu atât mai iritantă cu cât, în timp ce eu simt că am pierdut ceva, trebuie să mă port ca şi cum aş fi câştigat: particip la lansări, dau autografe, zâmbesc, pentru ca, întoarsă acasă, să nu am curajul să deschid noua carte, pentru a mă încuraja să caut şi să citesc propriile ei manuscrise nedegradate de literara mecanică sau electronică. De altfel fac întotdeauna tot ce pot ca să amân momentul trecerii de la manuscrisul complicat, mâzgălit, cu tăieturi şi reveniri aproape ilizibile, la pagina dactilografiată sau listată care duce spre tipografie. Aş vrea însă să nu înţelegeţi greşit şi să nu consideraţi o contradicţie faptul că, pe de o parte, am sentimentul că nu sunt autorul, ci mai curând vehicolul, cum spun indienii, versurilor mele (sentiment pe care îl mărturisesc într-un fel sau altul nenumăraţi poeţi ai lumii) iar pe de altă parte am dorinţa de a le păstra cât mai mult numai pentru mine, ca pe o prelungire a unei intimităţi secrete, ca pe o modalitate de a mi le apropia. De altfel simt că poeziile devin ale mele nu scriindu-le, ci citindu-le, obişnuindu-mă cu ele, ca şi cum la început aş fi fost mirată că le-am scris şi apoi încet, încet le înţeleg şi le învăţ. Cartea este o altă treaptă, este treapta desprinderii, plecării, înstrăinării, lăsând în urmă un gol care va trebui din nou umplut. Faptul că sunt aşteptate şi primite cu o neliniştitoare atenţie este altă poveste. Povestea lor, în care nici nu ştiu dacă joc vreun rol.

Ce legături „subterane”, secrete, există între poet şi sfânt?

Convingerea că „împărăţia mea nu este din această lume” şi tot ce decurge din aceasta: o austeritate definită nu ca regulă de viaţă, ci ca necesitate organică; lipsa oricărei ambiţii, nu ca rezistenţă morală la vreo ispită, ci ca inexistenţă a ispitei; o anumită inaderenţă la bunurile materiale şi un anumit tip de masochism aproape exaltant. „Ce de lucruri de care n-am nevoie” spunea Socrate, care a fost, cu siguranţă, cel mai laic dintre sfinţi şi cel mai naţional dintre poeţi.

Când citeşti un poem prietenilor, admiratorilor tăi, te muţi în timpul fizic, psihic, poetic în care ai scris textul, îl re-creezi; consumul e atât de mare, intensitatea atât de… densă, încât corpul tău psihic se apără, îţi dă semne… să te opreşti. Probabil. Ce gust are pentru Dumneavoastră poezia? În timp ce citiţi din ultimele poeme, le re-trăiţi? Le re-creaţi?

Cred că întrebarea nu mi se potriveşte. N-am citit niciodată versuri prietenilor, am citit doar o dată sau de două ori, pe când eram studentă, într-un Cenaclu (dacă las la o parte cercurile literare din liceu, unde se mergea obligatoriu) şi în general nu simt nevoia să citesc cuiva (cu excepţia soţului meu) pentru a cere părerea. Este o formă de timiditate şi de decenţă care funcţionează ca o protecţie a intimităţii, ca o jenă de dare în spectacol. Şi totuşi, particip de ani de zile la festivaluri de poezie, lecturi publice, recitaluri, veţi spune. Da, dar în mod curios, asta este ceva cu totul diferit. Citind într-o sală plină în care nu cunosc aproape pe nimeni este ca şi cum aş citi singură într-o vale înconjurată de munţi şi păduri, ascultându-mi, curioasă eu însămi, ecoul cuvintelor.

Anna Ahmatova spunea undeva, păstrând intactă enigma: „Dacă aţi şti din ce întunecimi se naşte uneori poezia!” Din ce se naşte poezia Anei Blandiana?

Din dorinţa de a exprima ceea ce ştie că nu poate fi exprimat, din încăpăţânarea de a defini ceea ce toţi ştiu că este de nedefinit, din nevoia de a dărui ceva de care nimeni nu înţelege că are nevoie, dintr-o nelinişte atât de greu de suportat încât devine suferinţă şi nu poate fi comparată în intensitate decât cu fericirea pe care – oricât ar părea de incredibil – o atinge din când în când.

Încerc să Vă provoc… De ce fel de arme aveţi nevoie pentru a face din poezie mormântul unui strigăt?

N-am făcut niciodată din poezie mormântul unui strigăt. Întotdeauna am făcut eforturi să scot strigătul din mormânt, să-l înviu, să-l fac să răsune în lume. Şi chiar dacă din profunzimile în care coborâse (dar adânc nu înseamnă mort) el, strigătul, se aude în afară doar şoaptă, nu este mai puţin viu, mai puţin electrizant. Pentru că, oricât de sfâşietoare, poezia este – prin chiar viaţa pe care frumuseţea lor o zămisleşte – o formă de speranţă.

Ştim cu toţii că poezia nu poate fi definită; obişnuiţi să închidem în ţarcurile definiţiilor totul, aproape totul, ne încăpăţânăm, totuşi, să găsim o formulă şi poeziei. Ce este poezia? Zbor, cădere, ţipăt metafizic, săgeată ţintind în cer, bici, blestem, vocaţie, dar, delir sistematizat?