Trădarea criticii

24,60 lei

Trădarea criticii. Ediţia a II-a (eBook) – Nicolae Breban

  Hurry up! Sale end in:
Cod: EB9786065941311 Categorie: Autor: Anul apariției: 2012 ePub: ISBN 978-606-594-356-8PDF: ISBN 978-606-594-131-1 Colecție:
  • Pentru citirea optimă pe dispozitive mobile, recomandăm să alegeți formatul ePub
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

„Cea mai inconfortabilă carte a anului editorial 2009.” (Ştefan Borbély)

„Trădarea criticii este o excelentă naraţiune eseistică, o naraţiune subiectivă, inevitabil iritantă (fiind vorba de viaţa literară şi de opiniile radicale ale unui prozator care nu ezită să scrie ceea ce crede despre colegii săi), cu portrete ce se ţin minte, uneori foarte crude, alteori luminoase, dominate de superlative…
Meritul ei, dincolo de calităţile literare, este acela de a deschide o dezbatere reală despre viaţa noastră literară în care grupurile se confruntă şi îşi confecţionează propria istorie şi propria mitologie. Nicolae Breban vine şi tulbură apele, enervând, probabil, pe mulţi, dacă nu pe toţi.”  / Eugen Simion

„Cartea lui Breban e una puternică, neconcesivă, sulfuroasă, emoţionantă prin miza ei optimistă, prin militantismul ei paşoptist şi prin dorinţa autorului de a înfrunta prejudecăţile şi ridicolul în numele idealului tinereţii lui, care era idealul autonomiei esteticului, în numele marii creaţii – spre care a aspirat continuu – şi în numele naţiunii române, de care nu îi e ruşine să vorbească. Dar e o carte greu de clasat. Surprinzătoare prin oralitatea ei debordantă, prin colocvialitatea ei dezlănţuită.
(…) Seamănă cu un aeropag al destinelor trădate, preschimbat în pledoarie şi discurs de îmbărbătare. Şi, totuşi, ceva, în ţinuta de condotier a autorului mă îndeamnă să asociez discursul acestei cărţi cu acela al unui general roman după o bătălie pierdută sau indecisă, undeva în Nordul germanic, sau în faţa altei bătălii care ar trebui cu orice preţ câştigată.
(…) Întregul discurs se întemeiază pe ideea de decădere a spiritului ofensiv, pe ideea de pierdere a vechilor virtuţi; şi aserţiunile par a veni din partea celui care a cunoscut în tinereţe o glorie şi o măreţie greu de egalat.
(…) Enunţul patetic, învolburat, al discursului lui Breban – marcat de furie, de candoare, de deznădejde şi de speranţă – este capabil să absoarbă portrete, minunatele lui portrete, însoţite de celebrele jerbe de epitete brebaniene.

În aparteu sunt limpezite situaţii literare (de exemplu, rolul Europei Libere şi al Grupului de Dialog Social este foarte atent şi nemilos analizat); ne sunt oferite amintiri nepreţuite pentru istoria literară, cu nu puţine idei. Pe unele dintre ele le-am adoptat deja pentru că m-au convins.” / Eugen Negrici

Trădarea criticii. Ediţia a II-a de Nicolae Breban

1

Nu puţini vor fi, probabil, oarecum şocaţi dacă nu chiar iritaţi de titlul acestui eseu, cu atât mai mult cu cât autorul, romancierul care sunt, a avut, încă de la începuturile sale literare, critica – falanga ei cea mai tânără, mai prestigioasă – de partea sa. Dar nu va fi vorba doar de subsemnatul şi de opera sa în acest studiu şi, ca şi eseul scris la Paris în anii ‘88 şi ‘89 (ani extrem de dificili, aş zice jenanţi pentru spiritul civic românesc în comparaţie cu intelectualitatea cu mult mai decisă a vecinilor noştri de la nord), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, voi încerca încă o dată, cum am făcut şi cu două decenii în urmă, fiind în depărtare, să înţeleg, dar să şi apăr literele române, spiritul lor, aflate într-o grea încercare.

Încep, în fine, la acest sfârşit de prim deceniu al noului secol, să apară mult aşteptatele sinteze ale literaturii noastre. Nu numai opus-ul gros şi bine informat (cu scăderi de viziune şi cu o prea apăsată tentaţie spre colportaj, văzut din interiorul grupului căruia i-a aparţinut în ţară, cel al lui Eugen Barbu), Istoria de azi pe mâine a literaturii române semnat de Marian Popa, dar mai ales Istoria literaturii române din anul ‘41 până azi datorat criticului extrem de activ şi luptător Alex Ştefănescu, sinteze care au suscitat discuţii vii; ultim op mai ales. Controverse care, în ciuda unor derapaje, oarecum fireşti unei literaturi căreia i-a fost interzis de sus ani buni orice spirit polemic, nu fac decât bine literelor, scriitorilor, ca şi publicului intelectual, destul de larg la noi, care a fost mereu interesat de soarta literaturii autohtone şi care, după revoluţie mai ales, zăpăcit şi inundat de afluenţa enormă de titluri şi de presiunea mass-mediei, se regăseşte greu, îşi caută el însuşi criteriile valorii şi ne dă nouă, creatorilor şi comentatorilor de azi de literatură, senzaţia de… a ne fi părăsit!

Anul acesta a apărut o excelentă – deranjantă pentru mulţi! – sinteză a literelor noastre, o iute şi incisivă panoramă asupra creaţiei literare, a creatorilor şi comentatorilor ei, după perioada romantică, incluzând deci aproape două secole de literatură română, sub semnătura profesorului Eugen Negrici, cu titlul Iluziile literaturii române. Scrisă cu mult nerv, posedând ca şi ilustra Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941) a marelui şi extrem discutatului critic şi istoric literar G. Călinescu, portrete de anvergură, de la Kogălniceanu şi Maiorescu, la mai modernii, chiar şi actualii creatori, eseul lui E. Negrici se detaşează cu claritate nu numai de alte studii oarecum asemănătoare, dar şi de opus-uri mai vechi ale D-Sale (cum ar fi substanţialul studiu Literatura română sub comunism apărut cu vreun deceniu în urmă ) prin tonul său, de o dezinvoltură rară, un fel de cinism aplicat, nu rareori pozat, cred eu, folosit ca o stratagemă a înţelegerii, prin justeţea, aspră e drept, a multor puncte de vedere în chestiunile grave ale receptării, ca şi în unele, peremptorii, mereu interesante, discutabile într-un sens bun, ale judecăţilor de valoare. Astfel, prin tonul aspru, uneori negativist, totdeauna argumentat, această „scurtă istorie” a lui Negrici se opune, poate, în primul rând stilului şi mai ales viziunii constructoare, universaliste, pe care o propunea cu mai bine de o jumătate de secol în urmă divinul Călinescu.

De altfel, părerea mea este că nu au apărut reale sinteze ale literaturii noastre vreo cinci decenii nu numai din pricina cenzurii de partid, dar şi pentru că marea carte a lui Călinescu continua să impresioneze disproporţionat, să sufoce aproape orice iniţiativă. Singurul dintre criticii de prestigiu ai generaţiei mele, Eugen Simion a publicat patru volume Scriitori români de azi, sub comunism, despre cărţi şi autori pentru care a luptat curajos şi unde, adeseori, formulează judecăţi de valoare sigure, rezistente. Regretul meu este că profesorul Simion, ocupat cu, desigur, înalte şi meritorii funcţii culturale, şi-a neglijat acest proiect, dar… sper totuşi că va reveni asupra lui. Mai trebuie să amintim aici încercarea exilatului la München, splendidul critic şi istoric clujean Ion Negoiţescu, care, vai, nu şi-a putut duce la bun sfârşit proiectul lui de-o viaţă, publicând doar fragmente ale unei istorii posibile, cu nu puţine studii grăbite, însăilate şi, după părerea noastră, scrise sub imperiul unei alte cenzuri interioare decât cea căreia i-au fost supuşi, mai mult sau mai puţin, toţi din patria comunistă. Am fost prieten cu regretatul Negoiţescu, mi-a comentat cu o extremă vivacitate şi inteligenţă primele mele romane, ne-am văzut adeseori în exil, la München mai ales, şi regretăm din suflet că această unică şi extrem de rară inteligenţă, susţinută de o cultură fără egal, nu şi-a putut finaliza proiectul lui major, de care, e drept, s-au speriat şi cerberii partidului! (Ca şi unii, trebuie să spunem, scriitori de mâna a doua, bine instalaţi în posturi culturale sau administrative, pe care o schiţă a unei posibile Istorii…, apărută în revista Familia prin anii şaizeci, i-a pus pe jar şi au alergat ei înşişi la tovarăşii de la c.c. ca să o interzică. Da, trebuie să amintim şi aceste aspecte, să nu ne închipuim că noi luptam, cum credea la modul simplist emigraţia culturală de la Paris, doar cu activiştii obtuji. Să nu uităm că nume sonore ale literaturii române sub comunism, sub stalinism, dar şi după, uneori au aruncat cu pietre în marii ctitori ai clasicismului şi modernităţii noastre, de la Maiorescu la Blaga, Voiculescu, I. Barbu sau Rebreanu etc., nume azi ţinute la mare prestigiu de mai tinerii creatori, cum ar fi un Crohmălniceanu, pentru a nu da decât un singur exemplu).

În ce mă priveşte, nu aş vrea prin studiul de faţă să mă erijez într-o postură care nu-mi convine şi nu mi se potriveşte, aceea de arbitru al receptării. Sunt prea vechi şi decis profesionist al romanului ca să ambiţionez la alte titluri. Dar, ceea ce mă îngrijorează în studiul de faţă, cum se va vedea mai jos, nu e atât starea criticii actuale cât spiritul ei. Aşa cum în eseul meu citat mai sus, Spiritul românesc… nu tratam reacţia noastră, a intelighenţiei române, pe parcursul deceniilor comuniste faţă cu o dictatură sau alta, dejistă sau ceauşistă, aflate pe toate buzele şi azi, ci mă interesa, cu mijloacele mele intuitive, bazate mai ales pe empirii, să înţeleg cum reacţionăm noi, crema gânditoare şi expresivă a unei comunităţi de limbă, de teritoriu, istorie etc., în cazul unei dictaturi. Aproape indiferent care, aşa cum naţiunea şi cultura noastră a trăit destule şi, vai, extrem de dure, de pitoreşti, de scandaloase, de pe la sfârşitul medievalităţii până la aceea, mai modernă, a lui Carol al II-lea, să zicem.

Deoarece, noi suntem azi, la două decenii de la prăbuşirea fără seamăn a unui imperiu, cel comunist, încă prea aproape ca să ne putem face o idee clară despre ce am trăit, sine ira et studio, cum se zice; şi poate şi aceasta explică de ce dictatura ceauşistă e scrisă şi ponegrită – pe drept cuvânt! – pe toate gardurile Europei, dar de cea a lui Dej, infinit mai brutală – Dej fiind un dictator care a trimis în puşcării şi în lagăre de exterminare elita unei ţări, indiferent că era cea financiară sau politică, culturală sau agrară – nu se vorbeşte mai deloc. Să fie aceasta doar rodul unei patimi sau un semn de primitivism, de aleatorie şi conjuncturală viziune asupra prezentului sau a trecutului recent, faptul că ne uităm cam iute trecutul, chiar dacă l-am trăit noi înşine, aşa cum alte naţii, mai orgolioase decât a noastră, germanii, după catastrofa militară, umană şi ideologică pe care au provocat-o pe mapamond, ani la rând au preferat să n-o discute. Sau, dacă o făceau – vorbesc de generaţiile care au trăit şi au activat în infernul brun – uitau cu bună ştiinţă multe din acele amănunte sau nuanţe pe care se sprijină istoria, la urma-urmei. Sau aruncau vina pe conducători. În cel mai bun caz se scuzau prin ignorare; deşi, noi românii ştim prea bine, deoarece am trăit şi noi un astfel de univers concentraţionar, evident nu de anvergura şi cu urmările celui german: că derapajele, abuzurile sau crimele sistemului se aflau, până la urmă – există totdeauna martori care vorbesc, mai devreme sau mai târziu; chiar şi riscându-şi poziţia sau pielea, familia.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Trădarea criticii”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii