Cioran

25,50 lei 23,30 lei

Cioran (eBook) – Ionel Necula

Golește
ISBN: EB9786066681377 Categorie: Autor: Anul apariției: 2015 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Ca orice construcție solidă, și un sistem de gândire se plăsmuiește pe structura unor con­cepte fundamentale cu funcții vitaminizante pentru întreaga desfășurare a gândului și pen­tru închegarea lui într-o viziune articulată și complexă, marcată de cele două condiții indis­pensabile unui sistem: completitudinea și non­contradicția. Și mai precizăm, chiar cu riscul suspiciunii de banal, că un sistem de gândire articulat nu lasă și nu trebuie să lase rămășițe sau componente necuprinse în ansamblu. Căci un sistem incomplet, cu resturi sau componen­te rămase în afara întregului își pierde carac­teristica de sistem.

Să precizăm totuși că vorbim despre sis­tem într-un loc unde, nu doar că lipsește, dar a și fost repudiat cu o insistență repetată și în­dârjită. Nu spun că furia lui Cioran împotriva ideii de sistem filosofic nu-și are rațiunile ei, spun doar că chiar acolo unde este tăgăduită, o anumită viziune de ansamblu asupra lumii este totuși implicită. Nu se poate vorbi despre parte, despre fragment fără să se aibă în vede­re imaginea totului și felul cum o diviziune este așezată în pântecul existării. (Ionel Necula)

Cioran de Ionel Necula

Individuaţia
Fişe pentru un concept lucrativ

Dacă lumea are un început şi n-a apărut, precum Afrodita din spuma mării, atunci acesta (începutul) trebuie legat de fenomenul individuaţiei. Indiferent dacă s-a constituit dintr-un hău iniţial, omogen şi nediferenţiat, dintr-o nebuloasă amorfă sau dintr-un haos netocmit şi gol, lumea a intrat în diferenţiere şi-n logica devenirii odată cu actul individuaţiei şi al spargerii unităţii iniţiale. Până la apariţia lumii individuate n-au existat elemente, n-a existat par şi impar, n-a existat logica unului şi multiplului, pentru că unul era totul nedivizat, era universalul şi individualul la un loc şi doar conţinea în sine, ca potenţialitate, germenii diferenţierii. Abia după actul individuaţiei a apărut particularul şi individualul şi existenţa a putut fi pusă în ecuaţie logică. Cum să fie procesat Neantul, dac-ar fi să-l aşezăm la izvoarele procesului de individuare. Nu se poate decât, cel mult ca analogie sau ca substitut al divinului, cum a şi încercat să ne convingă unul dintre teoreticienii lui, Ion Petrovici. Adevărat este, a sesizat bine Aristotel, că indivizibil este şi universalul şi individualul şi elementul, dar acestea sunt indivizibile în alt fel: primul este indivizibil logiceşte, iar celelalte în chip temporal. (Metafizica, traducere de Stefan Bezdechi, Editura Academiei, Bucureşti, 1965, p.429). Prin însăşi condiţia lor maximală, universaliile, precum divinul sau neantul, concesiv vorbind, nu pot fi gândite decât tautologic, ceea ce nu reprezintă nici o explicaţie convingătoare, nici un spor de cunoaştere.

Mai aplecat asupra problemei, Thomas D’Aquino lega principiul individuaţiei de ceea ce numea materia signata (materia însemnată), materia care cuprinde în sine condiţia şi noimele esenţei. Nu materia percepută în orice mod este principiul individuaţiei, ci doar materia însemnată. Şi afirm materia însemnată, care este gândită sub dimensiuni certe. (Despre fiinţă şi esenţă, ediţie bilingvă – traducere, note şi biografie de Dan Negrescu, Editura Paideea, 1995, p.21). Sigur că doctorul angelic aborda problema individuaţiei din perspectiva nevoii de definire a lucrurilor, mai precis de prezenţa imperativă a genului proxim, fără de care – fapt bine statornicit în logica aristotelică – definiţia devine imposibilă. De aici decurge şi distincţia introdusă de aquinit între materia percepută şi cea însemnată, din nevoia de a optimiza condiţia definirii.

Materia signata, mai preciza reputatul teolog catolic, l-ar putea defini pe Socrate, în eventualitatea că Socrate ar avea o definiţie, dar nu poate defini omul ca om pentru că în definiţia omului nu este pus acest os, această carne, ci osul şi carnea în mod absolut (p.21). Esenţa speciei nu se defineşte prin aceeaşi materie ca şi esenţa speciei. Materia signata defineşte esenţa lucrurilor din ordinul speciei, în timp ce materia neînsemnată defineşte noţiunile cu un grad de generalitate mai ridicat, defineşte genul.

Cronologic, dac-ar fi să urmărim scenariul biblic al Facerii, individuaţia este un moment postgenezic. Fenomenul individuaţiei nu s-a irizat odată cu actul creaţiei, ci ulterior, odată cu denominarea, când fiecare lucru a fost denumit după firea şi felul său.

La drept vorbind, individuaţia este un mod de a privi lumea în varietatea şi diversitatea ei opulentă şi o explicaţie a intrării haosului iniţial în forme şi în diversificare. Nu ne mai miră, aşadar, că filosofia, de la teoriile cosmogonice eleate la sistemele de gândire contemporane, s-au repliat, într-o formă sau alta, şi asupra acestui aspect problematic. În lumea veche, Empedocle a introdus (prin dualităţile iubire-ură, armonie-discordie) primul criteriu de diferenţiere în fiinţa sferusului iniţial. Era o idee, una naivă, dar oricum, o tentativă de a fixa momentul big-bangului, al intrării haosului în diferenţiere şi-n cronologia diferenţierii.

Cum ar fi putut, două predicate subiective să spargă unitatea iniţială a fiinţei haosului, s-o descompună în componente şi s-o diferenţieze în referenţialuri structurate? N-ar fi fost ca şi când s-ar conferi apei forma unui vas inexistent, sau doar ipotetic? Şi n-avea dreptate mucalitul din Phlius când reproşa Agrigentului că principiile sale/ alte principii cereau spre a fi desluşite? Avea, bineînţeles, pentru că momentul pornirii orologiului devenirii şi fixarea minutarelor pe cadranul curgerii ontice reclama prezenţa unui agent din afară, a unui factor exterior şi cu mai mare forţă propulsivă decât ceea ce propunea gânditorul din Agrigent.

Şi totuşi, Aristotel, în comentariile sale despre afirmaţiile lui Empedocle, sesizase bine; filosoful din Agrigent a fost printre cei dintâi care încercase să sistematizeze dezordinea cosmică, să explice diversitatea existării, ansamblul combinărilor şi recombinărilor din lumea fenomenală după nişte principii proprii. Intrarea în individuaţie şi-n diversitate este Legea şi blestemul Marelui Tot. Este, căderea în ordine, în timp şi în facticitate a devălmăşiei ontologice iniţiale, este începutul fiinţei ca fiind. Este chiar devenirea în veşnicul ei exerciţiu de Facere şi des-Facere.

Cum este posibil individualul şi ce raporturi pot exista între Unu şi Fiinţă? – se mai întreba Aristotel, fără să bănuiască, probabil, că întrebarea lui va intra în istorie şi va ţine meditaţia filosofică ulterioară într-o stare de necurmată gâlceavă şi de necontenită trezie Cum poate haoticul şi indeterminatul să se înstructureze-n fiinţa concretului, să se individueze în forme de existenţă perisabile, să decadă într-un rang ontologic secund – lovit de vremelnicie, de alteritate şi de contingenţă?

Drama filosofiei medievale n-a constat doar în acea lungă şi pasională ceartă a universaliilor, atât de productivă sub aspectul generoasei sale obsesii metafizice (cea dintre realism şi nominalism), ci şi în absenţa unei dispute asemănătoare pe seama individuaţiei, în lipsa unui interes paralel şi la fel de ardent pentru reabilitarea individualului. Din păcate, supralicitarea ostentativă a universalului n-a produs şi o mişcare echivalentă pe seama individualului, ceea ce ar fi cumpănit, cât de cât, balanţa dispunerii lor epistemice. O eventuală ceartă a individualelor ar fi compensat diferenţa de atenţie ce s-a acordat celor două repere epistemice. Nici n-a fost, e adevărat, sistematic şi insiduos prohibit sau repudiat, dar natura lui, a individualului, era creditată mai mult ca derivat, ca fapt secund şi ca accesoriu al esenţelor generice, ca rezultat al mişcării universaliilor prototipale. Imanenţa, ca ieşire din indeterminare şi ca încorporare în forme însemna, implicit, şi o reabilitare a facultăţilor sensibile, o recunoaştere a disponibilităţilor senzoriale, ceea ce afecta serios funcţiile raţiunii autotelice şi, cu atât mai mult, mistica revelaţiei. Diseminat în universul empiriei, individualul reclama, cu deosebire funcţiile intelectului pentru a fi inclus într-o procesualitate cognitivă.

De vreme ce temeiul cognitiv al individualului este senzaţia, atunci legitimarea lui trebuia extrasă dintr-o anumită sensibilitate subiectivă – singura, sau, mă rog, cea mai importantă instanţă de certificare. Prin actul generic al denominării, încredinţat lui Adam s-a continuat actul Facerii, iar faptul c-a fost încredinţat omului e un semn de privilegiere şi de cauţionare sacră. Ziditorul acceptă parteneriatul omului şi conlucrează cu el de pe o poziţie secundă. Coborât de pe înălţimea tronului său demiurgic Creatorul adună tot ceea ce diseminase în zilele Facerii şi asistă neutru la denumirea lor, ca la un act de aşezare a lumii în ranguri ontologice. Divinul, spune Părintele Galeriu, a adus la om toate făpturile să vadă cum le va numi. Fiecare dintre acestea trebuia să poartă numele dat de om. A da cuiva nume, a-l chema pe nume în sens biblic, cum se cunoaşte e mai mult decât a-l desemna. Înseamnă a-l cunoaşte în propria lui vocaţie, a-l evoca şi a intui cu el o relaţie, o comunicare. Aceasta implică şi o coincidenţă fundamentală între om şi lume, dar şi o redescoperire a lumii. (Jertfă şi răscumpărare, Editura Harisma, 1991, pp.99-100).

Cum nu încălcase încă porunca divină de a muşca din fructul cunoaşterii, primul om nu face încă epistemologie, ci doar confirmă individualul bucată cu bucată în forma şi cadrele instituite genezic, îi adulmecă formele prototipale şi le asumă nominativ. Este, deopotrivă, o inventariere ontologică, dar şi o recunoaştere de plano a formelor existării. Ulterior, fireşte, va face şi cunoaştere, dar asta nu se va întâmpla în grădina paradisiacă, unde nu existau decât forme standard de existenţă, ci pe pământ, după căderea lui din graţia divină.

Omul, mai spune Părintele Galeriu, continuă prin cuvântul şi fapta lui ceea ce s-a făcut la început de Creator. El nu mai trebuie să continuie zidirea, ci doar s-o asimileze intelectiv şi existenţial. Făptuitul odată înfăptuit nu mai trebuie reînfăptuit, ci numai asimilat, adus în ordinea intelectului. De unde Cuvântul divin se consubstanţializa cu fapta, cel uman se consubstanţializa cu simţirea, circumscria lumea omului şi-o aşeza într-o anumită rânduială. Numai divinul s-a distribuit fără să se împartă prin faptă, a rămas identic cu sine, cu veşnicia şi sacralitatea Sa, omul în schimb, prin lucrarea denominării, devine o componentă şi un partener a ceea ce a denominat, a lumii individuate.

Empiria individuaţiei îl reclama pe individ cu toată recuzita sensibilităţii sale. Mai înainte de a adjudeca lumea raţional omul o adulmecă fragmentar, senzorial şi organic. Căderea în lume este înainte de toate, o cădere în senzaţie şi un prilej de jubilaţie pentru simţuri, pentru bucuria senzorilor – necunoscute de el până atunci. Ostracizat într-o lume imanentă, cea a cercului strâmt, nu-i mai rămâne decât să se integreze în cadrele ei cu toate funcţiile sale vitale şi cu toată sensibilitatea sa genuină. Cel puţin noi, europenii, am arătat totdeauna un respect constant faţă de sensibil, spre deosebire de lumea Gangelui, bunăoară, care, avea să precizeze Noica într-o notă de jurnal a fugit de sensibil, ca de locul individuaţiei. (Jurnal de idei, p.321)

Problema individuaţiei este una dintre fisurile prin care vitalismul şi toată experienţa nouă de viaţă, desfăşurată într-un cadru limitat şi părelnic, a pătruns în filosofie şi-a alimentat mai multe direcţii moderne de gândire. Nu vorbise şi Nietzsche despre trup ca despre partea nedegenerată a întregului şi nu lăsase în seama apolinicului sarcina de a reface individualitatea în toate determinaţiile sale fenomenale? N-a devoalat Nietzsche lumea individuată de vălul zeiţei Maya, cu care Schopenhauer o învăluise, ca aparenţă şi reprezentare, şi n-o adjudecase ca pretext pentru beţiile trăirii dionysiace?

Sigur că exaltarea dionisyacă era, înainte de toate, victoria vieţii euforice, a dezlănţuirii energiilor subiective, prin care se sfarmă vraja individualităţii pentru a se deschide drumul către izvoarele existenţei, către esenţa cea mai profundă a lucrurilor, dar era doar una dintre sursele vitalismului, cealaltă cale, marcată de ademenirile trăirii în orizontul de dincolo de circumferinţa cercului strâmt – în fiinţa absolutului, cum prevăzuse şi Platon în Timaios, era una mai oportună pentru împlinirea destinului uman.

Individuaţia – triferment pentru singurătate, suferinţă şi spaimă

Cel mai adesea, Cioran asociază principiul individuaţiei cu starea de singurătate, de suferinţă şi spaimă. Nu este de conceput ca un fapt de existenţă să se desprindă din Marele Tot, să capete individualitate, să se configureze într-o formă şi să nu simtă povara singurătăţii, a suferinţei sau spaimei ontologice. Tot ce posedă o formă suferă, tot ce e despărţit de haos ca să urmeze un destin aparte (Caiete, 1, p.293).

Cum ar putea ceva să se dezanonimizeze şi să nu simtă povara desprinderii din genunea genezică? Nu trebuie să ne surprindă că povara acestei des-faceri poartă semnul singurătăţii, câtă vreme însăşi actul separaţiei în sine se reclamă din disconfortul dezînglobării din anodin şi dintr-o răzvrătire egotică faţă de netocmirea genezică. Şi nu trebuie să ne surprindă nici implicatul suferinţei ineluctabile de vreme ce, este bine ştiut, suferinţa se resimte numai individual şi direct, fără intermediere şi fără posibilitatea delegării ei. Tot ce poartă o formă, repeta cu obstinaţie Cioran, suferă, tot ce e despărţit de haos ca să urmeze un destin aparte. Materia este singură. Tot ce există e singur. Şi nu e nimeni, nici un zeu în stare să izbăvească lumea de o singurătate atât de veche (Caiete, II, p.293). Nimeni nu poate suferi în locul altuia, tot ce e despărţit de haos ca să urmeze un destin şi să suporte supliciul singurătăţii.Câtă vreme sălăşluia în placenta Totului omogen şi nediferenţiat Eul nu se neliniştea de prăpăstiosul triferment flagelator, dar odată cu procesualitatea metamorfozării haosului a trebuit să se închircească sub apăsarea celor trei S, să se frisoneze de o responsabilitate liber-asumată şi să-şi asume destinul de fiinţă suverană.

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Cioran”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la contul dvs. și pentru alte scopuri descrise în politică de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Categorii