Zeii locuiesc lângă Olimp

9,60 lei

Zeii locuiesc lângă Olimp (eBook) –  Crişu Dascălu

  Hurry up! Sale end in:
Cod: EB9786066681186 Categorie: Autor: Anul apariției: 2014 ePub: ISBN 978-606-8012-56-8PDF: ISBN 978-606-668-118-6 Colecție:
  • Pentru citirea optimă pe dispozitive mobile, recomandăm să alegeți formatul ePub
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Autorul, cunoscut mai ales ca poet și cercetător al limbajului poetic, se relevă prin acest roman un prozator cu calități remarcabile de strateg epic și de stilistician.
Cartea evocă destinul tragic al unei femei obișnuite, constrânse să-și asume o atitudine neobișnuită prin intersectarea unui eveniment ieșit din comun: revolta populară din decembrie 1989.
Saltul din cotidianul cel mai banal într-o istorie greu de prevăzut transformă eroina într-un protagonist al unui viitor incoerent, condensat într-un prezent ale cărui energii au evadat stereotipia existențială.

Transformarea relației contradictorii dintre individ și istorie într-o alianță neașteptată între un individ modificat și un altfel de istorie reprezintă mecanismul subteran al inșilor necunoscuți între ei, dar dispuși să conteste vehement o realitate brutală sub flamura unui ideal pe cale de a se defini.

Zeii locuiesc lângă Olimp de Crişu Dascălu

Partea I

Trece prin dreptul masivei catedrale, cu paşi rari, supli şi avântaţi, de parcă trupul i-ar fi devenit, dintr-odată, eliberat de sine însuşi, aşa cum numai tinerele femei ştiu să şi-l poarte.

Sticla de lapte goală, a cărei consistenţă străvezie transpare prin ochiurile plasei cafenii, îi atinge, ritmic, rotunjimile coapsei, abia amortizat de ţesătura, oarecum nepotrivită cu acest sfârşit de decembrie, a veşmântului. Ar vrea să mute sacoşa în cealaltă mână, dar un fel de lene agreabilă întârzie mereu mişcarea, anticipând, cu secretă plăcere, momentul când atingerea se va produce din nou.

Mai mult ghiceşte decât vede, în stânga ei, dincolo de şirul desfrunzit al copacilor, clădirea imensă, cu turnurile acoperite verde, ale căror cruci mici nici nu le-ar vedea din pricina înălţimii lor abrupte.

În partea cealaltă, parcul îşi întinde, printre ramurile negre ale tufişurilor, aleile pustii, spre monumentul de marmură albă al soldatului ameninţător, cu arma, de asemenea albă, îndreptată către un duşman nevăzut.

Din trotuarul cenuşiu, răsare în faţă o femeie vârstnică, ce înaintează anevoios, trăgând după ea o copilă cu o uriaşă fundă roz în creştet. Călcâiele femeii se înfig sacadat în asfalt. O fostă colegă.

– Da’ ce cauţi, fato, p-aci, prin centru? De câţi ani zici că nu ne mai văzurăm, Dumitro?

Fetiţa pare pe deplin mulţumită de această întâlnire neaşteptată şi îşi mişcă, alternativ, ochii de la una la cealaltă; moţul instabil urmează, cu greu însă, acest du-te-vino, păstrându-şi, de fiecare dată, locul cuvenit, deasupra părului blond. Privind de sus, nu se văd decât irişii albaştri, târând după ei un mişcător cer roz.

Lapte, ce alta să caute p-aci! Că-n Calea Aradului n-a mai găsit…

– Păi, îţi urez să găseşti, da’ la ora asta n-aş prea crede… La revedere! Se întoarce fără să mai aştepte vreun răspuns şi o apucă din nou pe odraslă de mână: Hai, Corina cu mami!…

La revedere, ne mai vedem noi. Uitase s-o întrebe cine e micuţa îndărătnică, însă o brutală senzaţie de foame o face să curme rămasul bun. Colegele astea…

Îşi simte gura inundată de o îndreptăţită, deşi întru totul inutilă salivă.

Dinspre râu, o răcoroasă adiere o face să tresară şi îi schimbă gândurile. Umblând din lăptărie în lăptărie, nici nu şi-a dat seama că s-a făcut atât de târziu. Pe pod trage de-a binelea, aşa încât îşi ridică, instinctiv, gulerul pardesiului, la adăpostul căruia o surprinzătoare stare de mulţumire şi de confort îşi face, discret, loc.

Un tramvai o ajunge din urmă, uruind pe mica pantă, iar zgomotul creşte ameninţător, amplificat de golul de sub pod. Ca pentru a se proteja, vatmanul declanşează soneria asurzitoare, fără nici un motiv evident, şi, într-adevăr, sunetele stridente ale acesteia pun în umbră zgomotul roţilor care se rostogolesc pe şine.

Cineva, un bărbat după călcătură, o ajunge din urmă. E chiar un bărbat. Trece pe lângă ea cu mâinile în buzunare, deşi căldura liniştită de afară n-ar pretinde un asemenea gest. După câţiva paşi, îşi răsuceşte pe neaşteptate capul, măsurând-o insistent, apoi îşi continuă drumul, cu un mers săltăreţ, oarecum nepotrivit, ca şi când altul ar fi păşit în locul lui.

A surprins adeseori asemenea priviri şi, de fiecare dată, nu-şi poate reprima o satisfacţie pe care o simte mai mult în trup decât cu mintea, amestecată cu un stânjenitor sentiment de culpabilitate care, în loc să-i domolească încântarea, i-o sporeşte, spre propria ei disperare.

Un alt tramvai gălbejit ajunge în dreptul ei, venind din direcţie opusă, cu zgomot asurzitor de fiare răsturnate pe neaşteptate de o basculă pe ciment. Mai apucă să vadă cum dârele ploilor de peste toamnă puseseră stăpânire durabilă pe marile geamuri, îndărătul cărora mai degrabă ghiceşte decât vede câteva siluete întunecate.

Îşi aminteşte, fără să-şi explice de ce abia acum şi, mai ales, de ce tocmai acum, de Gavrilă pe care, proaspăt venit de la lucru, îl lăsase acasă, cu aparatele lui, pe care oboseala schimbului de noapte nu-l împiedecă să le ia în stăpânire atât de deplină şi de bucuroasă, de parcă atunci le-ar fi văzut întâia oară.

„O fi îmbucat el ceva până acu”, se linişteşte ea, dar fără multă convingere.

– Aşa eşti tu, îl aude parcă spunându-i după ce îi va deschide, nu te laşi niciodată!

Pentru un chil de lapte, bătuse străzi şi cartiere, purtată de memoria fără greş a magazinelor ori doar a dughienelor, ca şi de asigurările date în şoaptă:

– Am auzit c-ar mai fi în centru…

În centru n-a mai fost, aşa că o pornise, încet, dar decis, spre Piaţa Maria.

El îi va mângâia obrajii reci cu degetele asprite de mânuirea, an după an, a grelelor unelte, iar ea îşi va împreuna, la rându-i şi ca în tinereţea lor mizeră, braţele pe după gâtul lui, până când degetele agile vor descoperi adâncitura, atât de ştiută, lăsată pentru totdeauna de circumferinţa dură a chipiului.

Chioşcul de tinichea, acoperit pe alocuri de vopseaua cândva albă, acum scorojită, o întâmpină la coborârea de pe pod. O vergea neagră de fier crud, ruginit pe alocuri, cade oblic peste oblonul lăsat, pe marginea de jos a căruia atârnă un firav lacăt. „E gol pe dinăuntru”, conchide ea şi zoreşte spre piaţă.

Pantofii noi, cumpăraţi de cumnată-sa, Vioara, din talciocul de la Lugoj, îi apasă picioarele umflate. Acuşi ajunge, se consolează ea. „Mai doi paşi, şi-am ajuns”, insistă, pentru orice eventualitate, imprimând cifrei un sens aproximativ, neobişnuit. „Ei, poate nu chiar doi”, se corectează ea, bine dispusă. Şi, pentru a spori hazul, adaugă de la sine: „Să tot fie vreo trei”.

În piaţă, trecătorii par a fi mai numeroşi. Poate şi din cauza celor care aşteaptă, răbdători, în staţie.

Foamea se face, din nou, simţită, răscolindu-i stomacul. Când să dea colţul spre intrarea în magazin, vede în capătul străduţei de peste drum un pâlc de oameni, de fapt femei mai în vârstă, cu haine mohorâte pe ele şi cu lumânări pâlpâitoare în mâini. „Vreo pomană”, îşi zice Dumitra în treacăt şi se îndreaptă grăbită spre raionul de lactate.

– Păi acum te trezişi?!, o apostrofează o vânzătoare grasă, în halat stacojiu, neîncăpător şi lăsat descheiat în partea de sus, înainte ca ea să deschidă gura. Pesemne văzuse, prin plasa cu ochiuri rare, sticla de lapte. Aici oamenii se adună la patru dimineaţa şi dumneata vii ca o cucoană…

Reproşul cade greu, desolidarizând-o brutal de semenii care ştiu când să se aşeze la coadă. Că i-a zis cucoană nu-i cade însă rău, aşa că prinde curaj şi întreabă de un corn.

– Corn, zici?! Păi nici pâne nu mai este la ora asta! Pe ce lume trăieşti? Nu în România?! Enervarea vânzătoarei e vizibilă, dar, crede Dumitra, ea ascunde, în fond, o astfel disimulată compasiune: ar vrea să o servească, dar nu mai are cu ce. De aceea e supărată. Nu pentru că ea a venit prea târziu, ci pentru că în magazin nu mai era, la acea oră, nimic.

Clopoţelul de la intrare sună zglobiu şi o bătrânică, în negru din cap până-n picioare, se apropie sfioasă de tejghea:

– Dai la mine un puine…

Vânzătoarea cea grasă îşi răsuceşte faţa spre Dumitra, obrajii i se fac mai roşii decât halatul, dă din umeri nepu-tincios, apoi vâră mâna stângă sub tejghea şi scoate, după un moment de şovăială sau poate de căutare, dar aici nu e sigură, o jumătate de franzelă. Fără un cuvânt, bătrâna cea sfrijită înhaţă pâinea, o vâră repede într-o pungă de plastic ruptă şi pleacă la fel de tiptil cum intrase în prăvălie.

– Vai de capul ei, se justifică, cu voce înceată, vânzătoarea. Şi, parcă spre a fi mai convingătoare, adaugă, mai patetic: Vai de capul ei! Fi-su e plecat în străinătate.

Uitându-se în stânga şi-n dreapta, adaugă şoptit, deşi inutil, căci în afară de ele nu mai era nimeni în magazin: A fugit.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Zeii locuiesc lângă Olimp”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii