Prea târziu. Destinul Vol. I

35,70 lei

Prea târziu. Destinul  Volumul I (eBook) – Ileana Goga Landi

  Hurry up! Sale end in:
Cod: EB9786065946071 Categorie: Autor: Anul apariției: 2017 ePub: ISBN 978-606-594-608-8PDF: ISBN 978-606-594-607-1 Colecție:
  • Pentru citirea optimă pe dispozitive mobile, recomandăm să alegeți formatul ePub
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Fiecare om îşi are destinul lui. Se obişnuieşte să se spună că tu ţii frânele în mână şi că tu îl conduci după bunul plac. Ai fi propriul lui stăpân, modelându-l cum crezi tu că e mai bine, dându-i forma pe care o doreşti, precum sculptorul în faţa unui bloc de piatră. Şi el ar urma drumul pe care tu l-ai ales şi nu invers. El ar fi la mâna ta şi tu l-ai dirija cum îţi doreşte inima. Nu-ţi rămâne decât să te laşi dus de curentul vieţii, pe calea pe care ai trasat-o cu scrupulozitate şi cu intenţie. Ce simplu pare să fie! Dar se uită lucrul cel mai important: forţa destinului. Ea este independentă de voinţa noastră şi de toate voinţele din lume. Ea este rebelă, indefinibilă, impalpabilă, unică. (Ileana Goga Landi)

Prea târziu. Destinul Volumul I de Ileana Goga Landi

Prima perioadă

Un firişor de apă, căutându-şi drumul
Pe picioruşele lui nesigure
Voia să crească cu orice preţ,
Visa să devină un râu mare,
Să meargă mai departe, spre acele locuri
Care păreau de netrecut
Şi cu paşi neîndemânateci
Avansa ferm şi hotărât

Familia

Atât cât îmi permite memoria să mă întorc în trecut, îmi amintesc de o copilărie liniştită, fericită, ferită de nevoi, bogată la propriu şi la figurat, alături de cele trei surori ale mele şi de frăţiorul meu. Fără griji, fără mizerie, fără lipsuri. Nu cunoşteam nici foamea, nici frigul, aveam la dispoziţie tot ce este posibil să ai, sub privirea vigilentă şi protectoare a părinţilor. Singura lor preocupare era să ne creeze un cadru ideal, în care să creştem şi să avansăm în viaţă cu piciorul drept, să ne pregătească un viitor senin şi sigur.

Tatăl meu, Dumitru Lipan, era un om cinstit şi gospodar. Fiind cel mai mare dintre patru copii, s-a trezit foarte tânăr cu responsabilitatea de a veghea asupra surorii lui şi a celor doi fraţi, după moartea prematură a părinţilor lor. A urmat cursurile la Liceul Industrial din Bacău şi a obţinut o diplomă de mecanic. Şi-a început cariera la C.F.R cu un mic salariu, ce va deveni repede insuficient. A cunoscut-o pe Zoiţa, mama mea, care avea 15 ani atunci şi s-au căsătorit. Pe lângă grija surorii şi a fraţilor lui, a devenit el însuşi tată. Sora mea, Eugenia (Jana), nu s-a lăsat mult aşteptată şi a mărit numărul gurilor de hrănit. Spre norocul tatălui meu, sora lui mai mică, Jeniţa, a fost înfiată de o familie bogată dintr-un sat, care s-a angajat să o crească şi să o considere ca pe fata lor, iar unul dintre fraţi, George, a decis să-şi orienteze viaţa după plac, dorind să vadă cum e şi pe alte meleaguri. O viaţă foarte dezordonată, dintr-o bodegă în alta, de la o femeie la alta, de la un Cazinou la un tripou, dar asta nu mai era problema tatălui meu. Rămăsese fratele mai mic, Ionel, care nu avea decât 10 ani şi care va locui la noi până la 18 ani, când va deveni major. În mod neintenţionat, el va fi „bobul de nisip” al destinului meu.

Tata moştenise, la moartea părinţilor, ceva pământuri într-un sat apropiat, Grigoreni. Dar viaţa la ţară şi agricultura în general nu-l atrăgeau sub nicio formă, nu avea stofă de agricultor şi nici pasiunea pământului. A preferat să vândă partea lui şi a investit banii într-o mică prăvălie în centrul oraşului. Era un mic magazin unde găseai cam de toate: alimente, lucruri de casă, articole de fierărie, băuturi. Avea pasiunea comerţului şi o înclinaţie pentru această meserie. Micul magazin s-a extins în câteva luni şi, datorită muncii asidue, cinstei şi dibăciei lui, va deveni, foarte repede, unul dintre magazinele cele mai importante ale oraşului. Avea un adevarat simţ comercial. Ştia să se facă apreciat şi lăudat de cei care deveniseră clienţii lui. Şi mama a jucat un rol important în ascensiunea lui. Ea a fost întotdeauna o persoană de nădejde, care l-a sprijinit în toate circumstanţele, şi chiar dacă cerul se va înnora mai târziu, tot împreună, uniţi, vor reuşi să iasă la lumină. Mama făcea parte dintr-o familie de patru copii, crescuţi cu demnitate de mama lor, Elena Grădinaru, rămasă văduvă la 21 de ani. Nu şi-a cunoscut tatăl, mort în războiul din 1914-1918. Pentru a o despovăra într-un fel pe mama ei, dar mai ales pentru că voia să-şi conducă propria ei barcă, s-a căsătorit la vârsta de 15 ani. Cele două surori ale ei, Ecaterina (Tinca) şi Profira (Rica), cu mult mai mari decât ea, şi fratele ei, Nicolae (Nicu), erau deja căsătoriţi.

La rândul meu, am sosit şi eu în această familie fericită şi unită. Am fost botezată Ecaterina, dar toată lumea mi-a spus Titi.

În fiecare an, odată cu creşterea cifrei de afaceri şi extinderea magazinului, vor mai sosi şi alţi copii. Mai întâi Petre, singurul băiat, a cărui naştere l-a fericit la culme pe tatăl meu, pe urma Ileana, iar în final, ultima pe listă, care nu prea era aşteptată, accidentul de parcurs cum s-ar spune, Zoiţa, botezată ca şi mama ei. Toată lumea îi va spune Zizi. Locuiam într-o casă cu chirie, împreună cu Ionel, fratele mic al tatei, şi cu bunica noastră dinspre mamă. Cea mai mare parte a timpului o petreceam în compania bunicii, fată de preot, foarte credincioasă şi cultivată, căreia îi datorăm educaţia noastră. De o inteligenţă deosebită, bunica avea o înţelepciune înnăscută şi, contrar mamei mele, care era confruntată cu viaţa şi dificultăţile ei la aşa o vârstă fragedă, citea foarte mult şi căuta să se instruiască în continuare, fiind la curent cu tot ce se întâmpla în lume.

Noi, cei patru copilaşi, căci Zizi nu avea decât 3 luni, stăteam pe lângă ea de dimineaţă până seara şi nu ne mai săturam ascultând-o. Avea un dar deosebit de a nara poveşti fantastice, care ne făceau să visăm la această lume imaginară, atât de bogată şi frumoasă, sau întâmplări incredibile care ne fermecau ore de-a rândul. Ne citea din Biblie, iar pe la 6 sau 7 ani, ştiam toţi să citim Biblia în slavonă. Avea o bibliotecă enormă, plină de cărţi religioase şi de filosofie, moştenite de la tatăl ei. În plus, ne cânta cu pasiune, căci adora să cânte, iar vocea ei era dulce şi melodioasă. Lucru curios, a transmis această pasiune atât Janei şi Ilenei, cât şi mie, iar în momentele dificile căutam întotdeauna refugiu în cântece. Îmi amintesc de cuvintele lui Vasile Conta: „Muzica răscoleşte toate sentimentele şi, ca şi după o furtună, sufletul, liniştindu-se, devine mai bun, mai îngăduitor, mai nobil”.

Bunica s-a ocupat de noi din primele clipe ale existenţei noastre, ne-a ajutat şi îndrumat cu tot sufletul în cursul şcolarizării, a participat la jocurile noastre, la plimbările noastre, întotdeauna alături de noi, a fost atentă la evoluţia noastră. Când evoc copilăria mea, primul cuvânt care îmi vine în minte este cuvântul „bunică”. O adoram, o divinizam, căci avea o bunătate şi o dulceaţă ieşită din comun. Chiar atunci când ne făcea morală sau ne mai certa, vocea ei era blândă şi mângâietoare, fără ranchiună şi răutate.

Tata devenise în scurt timp negustorul cel mai renumit din Bacău. Afacerile mergeau din plin, copiii creşteau frumos şi armonios, dar nevoia de mai mult spaţiu se făcea simţită pe zi ce trecea. A început să se gândească serios la construcţia unei case mari, în care fiecare să-şi aibă teritoriul lui. Voia însă să ne ofere senzaţia unui mediu rural, stând în acelaşi timp în oraş. A cumpărat un teren mare spre marginea Bacăului, în apropierea unui câmp unde curgea un râuleţ, şi l-a divizat în mai multe parcele, de o parte şi de alta a străzii. Una dintre ele a fost destinată viitoarei noastre locuinţe, o clădire solidă, concepută în lungime. Se putea circula dintr-o cameră în alta ca într-un tren, dar, în acelaşi timp, fiecare cameră avea şi intrarea ei separată, la care se ajungea urcând câteva trepte. Tot subsolul era ocupat de o pivniţă mare. Vizavi, oprise o altă mare bucată de teren pentru grădină, o mică livadă şi un teren de joacă, iar pe o altă parcelă, alături de grădină, a început construcţia unei case destinate bunicii noastre. Aveam pe atunci în jur de 5 ani. Cum am spus mai înainte, fiecare dintre noi avea un diminutiv: „Mitică” pentru tata, „Duţa” pentru mama, „Jana” pentru sora cea mare, „Zizi” pentru sora mai mică, „Petrică” pentru fratele nostru şi „Titi” pentru mine. Doar Ileana îşi păstrase numele.

Eram un copil retras, discret şi solitar. La 5 ani, ceea ce conta pentru mine cel mai mult era prietenia. Aveam o prietenă de vârsta mea, Elis, pentru care aş fi făcut orice. Îmi iubeam surorile şi fratele, dar mă simţeam diferită de ei şi, de-a lungul existenţei mele, am dus o viaţă paralelă cu cea dusă de ei. Mi-am luat de mică zborul şi am încercat să mă servesc de propriile mele aripi, fără să cer sfaturi celor din jur sau să ascult de părerile şi îndrumările lor. Voiam să fiu autonomă, să decid cum îmi plăcea mie, nu cum doreau alţii.

Sora mea, Jana, era o fată cuminte şi ascultătoare, apropiată de toată lumea, săritoare, generoasă şi excesiv de veselă. Îi plăcea să danseze, să se pună în valoare, să fie remarcată, apreciată, felicitată de toţi. Îşi avea cercul ei de admiratori, lua iniţiativa în toate şi decidea pentru toţi. Avea stofa unui comandant căruia îi datorai supunere şi ascultare, total contrariu felului meu de a fi. Petrică, în ciuda micuţei lui vârste, 3 anişori spre 4, era un copilaş foarte dezgheţat şi, în plus, frumuşel de-ţi venea să-l mănânci. Un şmecheraş plin de viaţă care era interesat de tot ce se petrece în jurul lui, foarte sigur de el şi de capacităţile lui. Ne provoca râsul când îl vedeam cum se dă mare şi tare, cum se consideră un adult atotştiutor. Ne dădea sfaturi şi ne distribuia sarcini la toţi. Ileana, cea mai frumoasă dintre noi, era ca un magnet. Avea darul deosebit de a se face plăcută şi iubită de toţi. În acelaşi timp, era cea mai mistică dintre noi şi îşi făcea planuri mari de viitor.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Prea târziu. Destinul Vol. I”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii