Povestire despre Sonecika

Povestire despre Sonecika de Marina Ţvetaieva

Partea întâi
Pavlik şi Iura

Elle était pâle – et pourtant rose,Petite – avec de grands cheveunx…¹

Nu, n-avea nici o paloare, chiar nici una, în ea totul era – opusul palorii, şi cu toate acestea era – pourtant rose, ceea ce se va şi demonstra şi arăta, la momentul potrivit.

Era iarna lui 1918 – 1919, până una-alta, încă iarna anului 1918, decembrie. Într-un teatru, pe o scenă, le citeam elevilor Studioului Trei² piesa mea Viscolul. Într-un teatru gol, pe o scenă plină.

Viscolul meu era dedicat „Lui Iuri şi Verei Z.³, prieteniei lor – dragostea mea”. Iuri şi Vera erau frate şi soră, Vera, în ultimul dintre toate gimnaziile mele⁴ – colega mea: nu de clasă, eu eram cu o clasă mai mare, şi cu ea mă vedeam numai în recreaţie: un căţelandru de fată, slabă şi cârlionţată; şi, în special îmi amintesc spinarea ei lungă cu un ciuf de păr pe jumătate despletit, iar, privită din faţă – în special – gura, de la natură – dispreţuitoare, cu colţurile lăsate în jos, şi ochii – opusul acestei guri, de la natură râzători, cu colţurile ridicate. Această discordanţă a liniilor se răsfrângea în mine printr-o emoţie inexplicabilă pe care eu o puneam pe seama frumuseţii ei, un lucru ce-i mira teribil pe ceilalţi, care nu găseau nici un fel de frumuseţe la ea, ceea ce, la rândul meu, mă uimea nemăsurat – pe mine. Voi spune imediat că dreptate aveam eu, căci, mai târziu, s-a dovedit o frumuseţe, în asemenea măsură încât, în anul 1927, la Paris, grav bolnavă fiind, epuizată, au vrut s-o atragă spre ecran.

Cu Vera aceasta n-am schimbat nici o vorbă, Verei acesteia nu i-am spus nici o vorbă; iar acum, la nouă ani după terminarea şcolii, dedicându-i Viscolul, mă gândeam cu spaimă că nu va înţelege nimic din toate astea, întrucât, cu siguranţă, nici nu-şi mai aminteşte de mine, ba s-ar putea chiar nici să nu mă fi remarcat vreodată.

(Dar de ce Vera, când e vorba de Sónecika? Păi fiindcă Vera – sunt rădăcinile, preistoria, primele începuturi îndepărtate ale Sónecikăi. O istorie foarte scurtă – cu o preistorie foarte lungă. Şi cu o postistorie.)

Cum a început Sónecika? În viaţa mea, vie, cum a început?

Era octombrie 1917⁵. Da, chiar acela. În ultima lui zi, adică în prima după sfârşit (bubuiala de la periferii era pe terminate). Călătoream într-un vagon întunecos, de la Moscova, spre Crimeea. Deasupra capului meu, de pe cuşeta de sus, un glas tânăr, bărbătesc, recita versuri. Iată-le:

Priviţi-o pe cea pe care moşii noştri o visau
Şi se certau, bând un coniac.
În mantia Girondei, printre nămeţi şi nenoroace,
Spre noi se avânta – cu baioneta aplecată!
Fantomele gărzii decembriste
Conduc batalioane în sunet de goarnă
Peste înzăpezita Nevă puşkiniană,
În vuietul cântărilor de luptă.
Şi împăratul însuşi, în botforii de bronz,
E cel ce te-a chemat, regiment decembrist,
Atunci când prin al străzilor vacarm
Trompeta îndrăzneaţă – a izbucnit şi – a tăcut…
Şi şi-a adus aminte Ctitorul cel Magic,
Ascultând canonada cetăţii Petropavlovsk,
De acel glas nebun – ciudat – şi răzvrătit –
Glasul de neuitat, proferând un blestem⁶.

– Ce sunt astea, ale cui sunt, la urma urmei, versurile?
– Autorul lor are şaptesprezece ani, e încă la liceu. E camaradul meu, Pavlik A.⁷

Iuncherul⁸ se mândrea că prietenul lui e poet. Un iuncher combatant, care a luptat cinci zile, luându-şi acum revanşa pentru înfrângere – prin versuri. Acele prietenii miroseau a Puşkin. Ca şi răspunsul venit – de sus.

– Seamănă foarte mult cu Puşkin: e mic de stat, vioi, cu părul creţ, cu favoriţi, chiar şi băieţii din Puşkin îi spun: Puşkin. Scrie tot timpul. În fiecare dimineaţă – alte versuri.

Infantă, trebuie să ştii: sunt gata pe rug să ajung

Numai să ştiu că ochii tăi mă vor privi…⁹

– Iar asta e din Păpuşa Infantei, are el aşa o piesă. Asta îi spune Infantei Piticul. Piticul o iubeşte pe Infantă. Piticul e – chiar el. E adevărat că e scund, dar pitic – în nici un caz.

…Unică – sub numeroase denumiri…

* * *

Primul, cel mai urgent lucru pe care l-am făcut întorcându-mă din Crimeea – a fost să-l găsesc pe Pavlik. Pavlik locuia pe undeva pe lângă Catedrala Mântuitorului Hristos şi, nu ştiu de ce, am nimerit la el pe scara de serviciu, aşa că întâlnirea s-a petrecut în bucătărie. Pavlik purta uniformă de licean, cu nasturii binecunoscuţi, ceea ce accentua şi mai mult asemănarea lui cu Puşkin-liceanul. Micul Puşkin, dar cu ochii negri. Puşkinul din legendă.

Nici pe el, nici pe mine nu ne-a stânjenit bucătăria, ne simţeam împinşi unul spre celălalt, printre oale şi castroane – aşa încât zornăiam – lăuntric – nu mai încet decât cazanele şi căldările acelea. Întâlnirea noastră a fost un soi de cutremur. Prin faptul că eu înţelesesem cine e el, iar el înţelesese cine sunt eu. (Nu la versuri mă refer, nici măcar nu ştiu dacă pe vremea aceea cunoştea versurile mele.)

După ce am rămas aşa, într-o magică încremenire – nu ştiu cât timp – am ieşit amândoi – pe aceeaşi scară de serviciu, revărsând peste noi versuri şi vorbe…

Într-un cuvânt, Pavlik s-a dus – şi a dispărut. A dispărut la mine, pe ulicioara Borisoglebski¹⁰, pentru multă vreme. A rămas zile, a rămas dimineţi, a rămas nopţi… Ca un exemplu al unei astfel de rămâneri, reproduc un singur dialog.

Eu, timid:

– Pavlik, tu ce crezi – s-ar putea numi – ceea ce facem noi doi acum – a gândi?

Pavlik, încă şi mai timid:

– Asta se cheamă – să pluteşti în nori şi să guvernezi omenirea.

* * *

Pavlik avea un prieten despre care îmi povestea tot timpul: Iura Z. „Eu cu Iura… Când i-am citit asta lui Iura… Iura mă tot întreabă… Aseară ne-am sărutat cu Iura dinadins zgomotos, ca să se creadă că, în sfârşit, Iura s-a îndrăgostit… Şi, ce să vezi: membrii studioului s-au repezit dar, când colo, în loc de o domnişoară – eu!!!”

Şi, într-o bună seară, mi l-a adus pe „Iura”.

– Uite, Marina, ăsta e prietenul meu – Iura Z. – accentuând în mod egal fiecare cuvânt şi supraîncărcându-l cu o aceeaşi importanţă.

Ridicându-mi ochii – operaţie care mi-a cerut multă vreme, întrucât Iura nu se mai termina – am dat peste ochii şi gura… Verei.

– Doamne, Dumnezeule, nu cumva eşti fratele… Sigur că da, eşti – fratele… Vera nu poate să nu-ţi fie soră!
– Pe lumea asta, pe ea o iubeşte cel mai mult!