Noaptea străinului

39,40 lei 36,80 lei

Noaptea străinului (eBook) – Aura Christi

Golește
ISBN: EB9786065944428 Categorie: Autor: Anul apariției: 2016 Colecție:
  • Size Guide

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Aura Christi a găsit limbajul în care să toarne experienţe ce păreau să se afle dincolo de posibilitatea articulării discursive: prăbuşirea umanităţii până la nivelul la care cineva ucide cu aprobarea deplină a conştiinţei în numele unei idei, procesul de înlocuire a omului din om printr-un monstru. Nu statistica crimei, impresionantă aşa cum e ea, o interesează pe Aura Christi. Ea îl toarnă pe Dostoievski în Nietzsche pentru a face anatomia răului absolut. Răul din inima omului. Titlurile cărţilor sale sunt grăitoare în privinţa geografiei lor morale: Casa din întuneric, Sfera frigului, Cercul sălbatic.

În Vest, filosoful Nietzsce a fost cel care a influenţat epistemologia postmodernă prin deconstrucţia logocentrismului. În România, Nietzsche al moralei demistificate e cel care a influenţat două minţi strălucite ale literaturii contemporane: Nicolae Breban şi Aura Christi. Romancierul Nicolae Breban l-a ales pe un Nietzsche masculin, al voinţei de putere şi al sufletelor de stăpâni. Aura Christi a fost atrasă de un Nietzsche al aporiilor, cel care, în Ecce homo, îi suprapune pe Christ şi Dionysos. După cum spune Aura Christi, „blândeţea sfârşind în gheare”. Ea este o scriitoare a unui Est căzut, care îi mai include pe Ismail Kundera, Bashkim Shehu, sau pe Fraţii Strugatski, deoarece la toţi o realitate coşmarescă e redată prin frânturi de suflet omenesc. (Maria-Ana Tupan)

Noaptea străinului de Aura Christi

Văd în Aura Christi scriitoarea româncă exponenţială la nivel înalt pentru era globalismului (mondialismului), pentru europenismul multinaţional, întrucât, asemenea unui arbore simbolic, axial, are rădăcinile în Basarabia (fostă componentă a Uniunii Sovietice, actuală Republica Moldova) şi coroana în România, ţară membră a Uniunii Europene din 2007. Scrisul său integral devine în mod constant o expresie a unui dramatic destin personal şi colectiv. Prin identitatea sa creatoare, acest scris dobândeşte o inconfundabilă expresivitate literară. El poartă marca certă a anvergurii canonice. (Marian Victor Buciu)

Capitolul I
9 mai 2001

Făcând jocul nu se ştie cui, în acea dimineaţă de octombrie, Theodor Volceakovsky se trezi că urmăreşte felul în care cineva parcă s-ar fi jucat înlăuntrul său; la un moment dat, constată excedat că niciodată n-a avut parte de o asemenea experienţă. „Unde se termină ura lor, începe străinătatea mea” repeta în gând plictisit şi contrariat, neştiind ce să creadă şi dacă trebuie, în general, să creadă ceva, în timp ce această inexplicabilă şi confuză frază i se rotea în creier aşa cum o bandă defectă reiterează acelaşi mesaj, acelaşi fragment muzical, fiindcă s-a împotmolit din nu se ştie ce fel de motive de ordin tehnic. Theodor Volceakovsky sau Theo, pur şi simplu – cum îi spuneau părinţii – o repeta cu o stranie insistenţă, ca şi cum, în chip neaşteptat, ar fi lunecat într-o criză de autism şi, fără să-şi dea seama – cel puţin în acele clipe – din ce pricini, încerca să afle dacă gândise această frază – „unde se termină ura lor, începe străinătatea mea” – în timp ce dormea sau o visase pe ultima sută de metri a somnului. Nu izbuti să afle însă mai nimic în acest sens. După toate aparenţele, fraza-cheie apăruse în mintea lui amorţită în timp ce tânărul trecuse din starea de somn în cea de trezie; da, în timpul veghei. Dar cine să ştie ce se petrecea, de fapt, în adâncurile lui jucăuşe, pierdute?

Fraza, totuşi, nu se dezlipea de Theodor Volceakovsky. Un pic agasat, puştiul îşi trecu mâna prin faţa ochilor deschişi pe jumătate, de parcă şi-ar fi dorit să alunge o vedenie. Gestul repezit nu potoli însă avântul crescând în intensitate al afirmaţiei ce se târa liminar în mintea sa amorţită şi destinsă aidoma unui limax într-un subsol, apoi, aceeaşi frază prindea să se mişte din ce în ce mai repede, ca şi cum un copil, aşezat într-un scrânciob şi aţâţat de setea de înălţime, ar fi strigat cu intermitenţe: „Mai sus! Încă… încă!”. Şi, pe măsură ce copilul imaginar era săltat tot mai sus şi mai sus de unul din părinţi, fraza se învârtea mai iute, mai decis şi mai capricios, pe urmă, brusc, intervenea un clic inexplicabil, şi cuvintele prindeau alte ritmuri: leneşe, indolente. Erau nişte cuvinte ce aminteau de faptul că paradisul există. Theodor stătea întins în pat, în camera lui, şi cu toate că nu mai era de mult dimineaţă, iar el întârziase, cu certitudine, la serviciu, tânărul nu se mişca. Era tentat să curme jocul mental căruia i s-a supus din porunca unei voinţe străine de cea care îi aparţinea sau, mă rog, e un fel de a spune că-i aparţinea; cine dintre noi ar îndrăzni, mai ales în asemenea momente – delicate şi contradictorii – să susţină sus şi tare, cu argumentele pe masă, cum se spune fals şi stupid, că este stăpân al voinţei sale? Theo se pomenea, aproape de fiecare dată când zicea, mai întâi timid, apoi decis, basta, că, fără să vrea, cedează acelei fraze negândite de el până în acea dimineaţă de octombrie; da, se surprindea că cedează ritmurilor schimbătoare impuse de ea sau… de altcineva care îşi făcea nu se ştie ce fel de joc prin intermediul acestui tânăr. Theo simţi că ora lui de trezire trecuse de mult; cum nu avea însă un acut simţ al timpului, nici o exemplară capacitate de a se orienta, înăbuşi frica de a întârzia la serviciu şi lăsă fraza aceea să-l şicaneze, apoi să-l tortureze de-a binelea. Într-o clipă de vagă relaxare, când şirul de cuvinte părea să-şi încetinească ritmurile, vru să deschidă ochii. După o şovăială scurtă şi neprevăzută ca o ploaie de vară venită din senin, ca o rafală, renunţă; nu avea nici un motiv să deschidă ochii. Ce ar vedea? Camera lui de trei metri şi jumătate pe patru, rafturile cu cărţi, geamurile acoperite cu folii de aluminiu şi cu o pătură groasă ca să nu pătrundă în spaţiul ce-i aparţinea nici o rază de lumină, nici un zgomot. Blocând astfel ferestrele, nu prea largi de altfel, avea senzaţia că atenuează pătrunderea avalanşelor de sunete, pocnete, fragmente de realitate, frânturi de conversaţii de afară; sau nu este exclus că astfel intenţiona să ucidă şi făptura care era el însuşi acolo, în lumea lor, a celor de-afară; intenţiona, altminteri spus, să uite cât mai rapid şi cât mai decis de eul său social, de celălalt eu, care adesea proceda altfel decât îşi dorea eul prim, eul intim, iubit de Theo cu un sentiment plin de contradicţii, lesne confundabil cu ura. Da, ura aceea sănătoasă şi aprigă, minată de convulsii şi reticenţe, ce se transformă, în clipe de relaxare, într-un splendid dispreţ. Câteodată, ura e semnul unei mari iubiri rănite şi nemărturisite la timp.

„Unde se termină ura lor, începe străinătatea mea.” Când afirmaţia aceasta şi-a încetinit ca din senin ritmurile, Theo Volceakovsky şi-a adus aminte de ziua de ieri, o zi destul de ternă, cu cerul ca de plumb, din care – în plină vară indiană instaurată la sfârşit de octombrie – cineva arunca zăpadă cu duiumul. E adevărat că iniţial a nins galeş, ca şi cum acolo, sus, sus de tot, în forurile acelea precise şi uituce, o haită de îngeri, căzuţi într-o după-amiază relativ zăpăcită, n-ar fi ştiut încotro s-o ia, iar, între timp, ar fi prins gustul de a se juca; ningea leneş, ca şi cum s-ar fi jucat pentru prima dată şi abia atunci ar fi învăţat să se dăruiască, aşa cum un bolnav, după o intervenţie chirurgicală dificilă, un timp, e pus în situaţia de a renunţa la mâncare şi – după această abstinenţă – uită, evident, gustul alimentelor, iar când i se permite să mănânce o portocală, de pildă, în vreme ce ia în mâini fructul exotic, îl priveşte mai întâi, de parcă în acea clipă ar vedea pentru prima dată o portocală, şi – mirat într-un fel stupid – abia atunci constată că ea are o culoare portocalie aprinsă, un miros de nedescris, tulburător, apoi, ameţit de mirosul intempestiv, pacientul începe, porţiune cu porţiune, s-o decojească; mâinile, surori vitrege, fireşte, îl ajută, căci ele, membrele superioare, ţin minte cum se decojeşte un fruct din ţările tropicale, mirosul îl cotropeşte, se insinuează, îi trezeşte simţul olfactiv. Pipăind fructul până la acea oră oprit, ca şi toate alimentele de altfel, bolnavul se trezeşte, încetul cu încetul, la viaţă şi are senzaţia că, paradoxal, nu lui i s-a oferit o biată portocală, ci parcă el însuşi se oferă, puţin câte puţin, acelui glob minuscul şi îmbietor, prezent până la durere prin culoarea ţipătoare, prin aroma bulversantă, încât mirarea că el a mâncat-o, şi nu portocala aia l-a halit, se insinuează din ce în ce mai covârşitor, făcându-l, într-un târziu, să încerce o senzaţie de vină imaginară în faţa unei portocale. E o senzaţie exagerată, dar nu foarte mult; exagerarea e un instrument util în nu puţine circumstanţe, dar, mai cu seamă, eficient!

… Îngerii căzuţi – ori ce o fi acolo, sus – învăţau să se dăruiască; calculau, în primii timpi, modul în care să o facă, pentru ca pe urmă să se împleticească, rătăcindu-se în calculele lor, în false măsurători, aşa cum îşi împleticesc beţivii picioarele după un chef de pomină, ce le-a încurajat încă o dată lipsa apetitului de a trăi şi totodată nedorinţa de a muri. Îngerii ningeau, se dăruiau şi se lăsau dăruiţi. Aşa a văzut Theodor Volceakovsky prima ninsoare din acel an, ai cărei îngeri căzuţi nu găseau felul în care să ofere fulgi celor de jos, se împotmoleau, bâjbâiau, ningeau agale, domol. Pe urmă, după ce au căutat nu se ştie ce – ritmul de altă dată poate; şi nu l-au găsit imediat – s-au dezlănţuit şi, într-un târziu, au căzut, din nou, pe gânduri, ca să sloboadă, iarăşi, fulgi în rafale. Ninsoarea aceea stranie, ivită, după cum consemnam, în miez de vară indiană, îl surprinsese pe Theo în stradă; înainta agale, fără să ştie de sine însuşi, fără să aibă chef de sine însuşi; înainta de parcă ar fi fost vrăjit, când brusc auzise, spintecând văzduhul răcit, o afirmaţie care îl readusese la realitate: „Sunteţi un vrăjitor”. Peste nu multă vreme, din nou, mai apăsat: „Sunteţi un vrăjitoooooor”. Simţise cum i se ciulesc urechile interioare, ceva i se cabra înlăuntru şi-l transforma într-un animal de rasă pregătit pentru salt; într-adevăr, animalul din el se concentrase, se strânsese în coşul pieptului sau altundeva; oricum, senzaţia predominantă era că între coaste i se formase un ghem de tensiune ce-l făcuse de îndată pe Theo să-şi îndrepte spatele; paşii lui erau zvelţi, uşori, ca acea ninsoare, când şi când, leneşă. Oboseala ce-i făcea trupul greu, imposibil de dus, se aneantizase ca prin miracol, iar capul i se întoarse în direcţia de unde presupunea că vine acel strigăt apăsat şi ferm, apt de a urni lucruri şi oameni din loc, deşi părea – şi nu-i exclus că aşa era în realitate – de o anume insistenţă, topită în lascivitate.

Theo se afla în vecinătatea atelierului unchiului său, Andrei Rogujiv. I se părea că auzise distinct vocea lui; e adevărat, în comparaţie cu vocea femeii sau a fetei care a exclamat „sunteţi un vrăjitor” de două ori, vocea sculptorului era mai stinsă, dar cel puţin la fel de impunătoare. Theo continua să meargă; îşi asculta paşii care înaintau din inerţie, înfrângându-i pornirea de a trece pe la unchiul-sculptor. Se privea din mers, în timp ce în scoica urechilor interioare persista ecoul afirmaţiei „sunteţi un vrăjitor”; se studia ca pe un străin, se vedea cu un ochi duşmănos, surâdea cu amărăciune: arăta ca un cerşetor: salopeta era slinoasă, n-a avut răbdare să se schimbe, hainele în care a mers dimineaţă la slujbă le-a pus grăbit de pe umeraşul din dulapul împărţit cu un amic, şi el hamal, direct în geanta lui din piele naturală, bine păstrată, deşi veche, pantofii îi erau plini de praf, peria de ghete nu i-a atins de cel puţin o săptămână; de la laba piciorului şi-a ridicat privirile iscoditoare şi destul de dezamăgite de tabloul pe care-l vedeau spre mâinile sale subţiri, le-a privit şi pe ele, ca şi cum nu i-ar fi aparţinut. Pe urmă s-a împiedicat de un ciot de stâlp şi a căzut cu faţa în jos. Rămăsese nemişcat până când un trecător – exclamând un „aoleu! Dar cum se poate să cazi aşa!?” – se repezise spre tânărul ce zăcea pe asfalt. Theo se fâstâcise, se scuzase pierdut, şi – simţindu-şi trupul ars pe dinlăuntru – o luase la sănătoasa. Era ca şi cum cineva din trupul său ar fi ars ca o torţă uriaşă; i se făcea tot mai sete. Se oprise la prima intersecţie; după ce o traversase abătut, se oprise şi se aşezase pe vine. În jur era extrem de puţină lume; cei câţiva trecători nu-l luaseră în seamă, cu excepţia unei tinere care îl întrebase dacă se simte bine, alegându-se cu un răspuns repezit, nepoliticos: „Evident. Şi dacă m-aş simţi sfârşit, s-ar schimba ceva din mersul lumii?!”. Se simţea cu adevărat sfârşit după ce-şi readusese în faţa ochilor mâinile; contrariată, femeia se îndepărtase văzându-şi de drum şi promiţându-şi să nu mai sară în ajutorul oricărui terchea-berchea. Mâinile erau murdare, pline de jeg; unghiile erau netăiate de cel puţin trei-patru săptămâni. I se făcuse milă de el însuşi; pe urmă îl invadase o stare acută de greaţă, încât se regăsise terminat şi căutase ceva, un tufiş ori o ladă de gunoi, în care ar fi putut să elibereze conţinutul stomacului ce-i părea deodată plin şi gol, în egală măsură. Lada de gunoi din dreapta lui, urât mirositoare, a rămas însă multă vreme în aşteptare; nemaiştiind ce să creadă, scârbit de putorile din gura lăzii căscate în faţa lui, Theo se îndepărtase, fără să se elibereze de greutatea din stomac, şi spusese încet, doar pentru el însuşi: „Dacă aş putea pe mine să mă azvârl afară, ce bine ar fi, Doamne”.

Cu certitudine, în halul în care era, nu-şi putea permite să se înfăţişeze în atelierul unchiului său; nici vorbă de aşa ceva! Surâsese din nou. I se păruse că propriul trup e un trup al altcuiva, aflat peste şapte mări şi ţări; mirosea urât, deşi dimineaţa, trezit devreme, făcuse un duş rece, se spălase pe cap şi stătuse în baie mai mult ca alte dăţi, încât taică-său, bătând de patru ori, scurt şi sacadat, în uşa de la baie, şi nealegându-se cu nici un răspuns, i-a zis supărat: „Ce faci, te înveşniceşti sub apa aia rece? O să-ţi razi plămânii cât ai zice peşte!!”. Poate, a presupus Theo, îmi stă în nări mirosul nemernic din lada în care n-am apucat să vomit…

În memoria urechii interioare îi reveni vocea care insista plăcut şi nefiresc oarecum, susurând molatec şi convingător: „Sunteţi un vrăjitor”. Cine să fie oare tânăra din scuarul-muzeu? se întreba Theo Volceakovsky anapoda, uitând de uşorul dispreţ faţă de propriul trup, de mâinile sale năclăite. „E, fără îndoială, glasul unei tinere. O fi cea despre care zilele trecute Ioana Kneajna îi vorbea maică-mii?” Theo îşi încetinise paşii, care îl duceau spre casă, recapitulând frânturile de discuţie, prinse de el în ajun pe parcursul vizitei făcute de Ioana Kneajna surorii sale vitrege, Lucreţia. Ce-a reţinut din acel amalgam, alcătuit din informaţii despre familia Volceakovsky, despre vreme, anotimp, ultimele bârfe şi alte chestii vehiculate de două femei-surori care nu s-au văzut o vreme şi care pe parcursul unei ore, poate ceva mai mult, intenţionează, prin flecăreala lor destinsă şi necesară, să pună ordine în lumea dimprejur, ba mai mult decât atât: să-i dea ceea ce-i lipseşte – sens? În minte i s-au întipărit câteva amănunte (n-a asistat la întreaga convorbire), amănunte care l-au făcut să simtă cum pe chipul său, destul de neîngrijit, apare un zâmbet involuntar; ce altceva poate ieşi la suprafaţă în minutul când îţi aduci aminte că cineva apropiat – o rudă, un prieten sau un amic în care aveai încredere – îţi spune despre altcineva necunoscut, hodoronc-tronc, că este „he, he, târfuliţă fără stagiu”.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Noaptea străinului”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii