DonQuijotisme AntropoLexice

17,50 lei

DonQuijotisme AntropoLexice Ediția a II-a (eBook) – Mircea Băduţ

Golește
ISBN: EB9786066681292 Categorie: Autor: Anul apariției: 2017 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Cartea vă propune spre lectură o sumă de eseuri inedite, inspirate de chestiuni cvasicotidiene sau rezultate din căutări la care ne ducem mai rar cu gândul. În plus, atât pentru condimentarea experienţei de lectură, cât mai ales pentru democratizarea conceptului de antropologie (în jurul căruia gravitează prozele din cuprins), seria de eseuri – fuzionând idei de psihologie, sociologie ori de filosofie – este punctată (iniţial, median şi final) cu câte o proză ficţională din seria interpretărilor speculativ-antropologice de mituri şi legende populare (aici fiind vizate baladele Monastirea Argeşului şi Mioriţa), serie de autor începută odată cu cartea Întoarcerea fratelui risipitor.

Volumul de faţă aduce cititorului un amalgam de provocări pentru minte şi pentru inimă, într-un melanj pastelat, susţinut pe tot parcursul de împletitura a trei filoane esenţiale: auto-ironie, umilinţă şi duioşie.

Lectura, în acest caz, se poate dovedi o experienţă deosebită atât pentru cititorul pasionat de beletristică, cât şi pentru cel atras de eseistica de idei. Profunzimile şi perspectivele vor surprinde adesea.

DonQuijotisme AntropoLexice – 2017 de Mircea Băduţ

Manoli2

De cum ieşi cu adevărat din satul tău, Lumea ţi se întoarce pe dos. Or fi existând şi oameni care nu simt cum astfel lumea lor interioară se surpă, or fi şi din cei care nu se împiedică de asta… Însă prin străinătăţile pe unde umbli vei trăi cu greu – nevolnic cu limba, cu obiceiurile locurilor, vei lupta adesea cu simţământul de nepotrivire, de sufocare –, şi vei înţelege doar o parte din lucruri. Iar de cumva te-ntorci în sat, lângă semeni, curând vei compara cele văzute prin depărtări cu lucruri ce înainte de plecare îţi erau atât de obişnuite că nici nu le observai; şi comparaţiile vor dospi în mintea ta, sfărâmând tihna gândurilor. Vei simţi apoi neaşteptata îmbătrânire, fermentând în regretul că nu mai poţi pleca iarăşi în lumea mare, să-i mai guşti din frumuseţi şi din amar.

„Io sono Manoli”

Era sfârşit de iarnă, în Serbia, când l-am întâlnit pe Manole.

Rebegiţi de frig şi de oboseala drumului, noi, grupul de zidari culeşi din mai multe regate şi imperii, tocmai ne aciuaserăm la un han din Beograd. În ultimele două zile lapoviţa împovărase şi mai mult prea-lunga noastră luptă cu frigul. Boierul ne aşteptase cu căruţe şi caleaşcă la ieşirea din Bosnia turcă, iar acum, ajunşi aici, el se vârâse în camerele hanului cu zapciii lui şi cu maestrul de biserici, iar noi, meseriaşii şi salahorii, ne găsiserăm loc prin spate, în grajdul cailor ori în şopronul de unelte. Hangiul ne adusese imediat ciorbă fierbinte cu carne, ceea ce ne venea ca o cerească binecuvântare. Fusese ordinul boierului. Vraciul, cum îi spuneam eu, pentru că – atât cât înţelesesem din limba lor – acesta era numele său, ori al domeniului unde mergeam să construim biserica.

În acea seară, pe când din lapoviţă mai rămăsese doar o bură cuminte, ne-am strâns cu toţii în sala de mese a hanului, chemaţi fiind la câte-o ulcică de vin fiert. Ajuns înăuntru îmi căutasem locul într-adins, să urmăresc vorbele dintre maestrul de biserici, care ne va fi şef la muncă, şi boierul acela, care ne va fi plătitor, pentru că – prespuneam eu – acesta ne va fi destinul pentru multe luni de-aici încolo, poate chiar pentru doi-trei ani, dacă lucrurile, ori bulgarii sau otomanii, reuşesc să stea cuminţi. Deşi mă străduiam al naibii să înţeleg amestecul acela de limbi habsburgice, sârbeşti şi veneţiene, cuvintele ajungeau tot mai greu – vinul, oboseala, ambianţa zgomotoasă şi caldă, dimpreună unelteau să ne-ameţească. Şi cum în echipa aceea de zidari eu ajunsesem de curând, mai aveam un motiv de a fi atent la vorbe: să aflu despre ceilalţi. Mi-am zis deci să fiu mai cumpătat la băutură.

Se pare că Vraciul voia a-l descoase pe maestru într-ale priceperii de a zidi biserici mari, şi-l îndemna să-i spună unde şi ce a mai construit. Numai că îl ademenea cu prea mult vin, aşa că nepriceperii mele de a pătrunde toate vorbele i se adăugă curând bâlbâiala vestitului constructor. Aflu totuşi că fusese angajat de Ludovico Sforza pentru a ridica cupola în opt aripi a catedralei din Milano3. (Îmi imaginez cam ce-nseamnă cuvântul folosit de meşter, „aripi”, dar cred că am prins greşit înălţimea – am deseori probleme în a înţelege cuvintele despre numere din alte limbi – pentru că spune că acea cupolă se-nalţă la două sute de picioare. Ori poate că exagerează pentru a-l convinge să câştige il contratto, pentru că Vraciul tocmai îi subliniase că vrea să construiască la Beograd cea mai mare biserică din lume.) Şi – mai spune el – acum vine tocmai de la Sevilia, unde fusese chemat pentru că se surpase domul4; şi iată că n-am reţinut greşit, pentru că şi biserica aceea se-nalţă la peste două sute de picioare. Fie că sunt prea uimit de cifrele acestea, ori de distanţele până la acele locuri (distanţe pe care uneori le simt, răsfrânte din imaginaţie sau din amintire, ca dureri în picioare ori ca fiori în viscere), fie poate biruit de vinul acesta îngroşat, îmi e tot mai greu să urmăresc discuţia lor. Curând, boierul ia seama că şi meşterul îşi ţine tot mai greu capul sus: îl ajută să se ridice şi pornesc împreună spre camerele de culcare. Se retrag atunci şi oamenii boierului, dar şi doi-trei din echipa noastră.

Un timp, liniştea ocupă sala de mese a hanului. În lipsa cuvintelor aproape că ascultăm scârţâitul din îmbinările scaunelor grosolane ori zgomotele casnice venind dinspre bucătărie.

Atunci, dintr-un ungher al locantei, care oricum era mai toată sălăşluită de întuneric, se apropie de masa noastră un drumeţ, ne adună pe toţi într-o privire circulară şi se aşază pe un scaun din colţul mesei:

„Io sono Manoli.” Deşi a spus-o cu voce moale, cuvintele au picat ca un pumn greu pe masa din stejar negeluit. Dar aspectul omului – atât cât putem vedea la lumina lămpilor – ne pare plăcut tuturor, astfel că ne pomenim privindu-l cu caldă curiozitate, subjugaţi de ochii aceia largi şi direcţi.

„Şi eu construiesc catedrale şi biserici. Cele mai frumoase, pentru că le fac pentru oamenii Dumnezeului lor.”

Felurite zâmbete înfloriră pe feţele noastre: curiozitate, simpatie, ori dispreţ de breaslă. Eu sunt întâi ocupat să ghicesc ce naţie e omul acesta, iar apoi – când înţelesul cuvintelor sale ajunge şi-n mintea mea – gândul că omul e doar un fanfaron prinde a se lupta cu impresia pe care chipul, privirea şi straiele lui o fac asupra-ne.

„Veniţi cu mine în Valahia, să construim noi, fără maeştri apuseni, o biserică şi mai făloasă! De rămâneţi aici, ceea ce veţi construi va fi ars de otomani. Ei ne văd ca păgâni!” Şi repetă aceasta în mai multe graiuri, observând el că în echipa noastră ne strânsesem din mai multe seminţii.

Nu ştiam ce cred ceilalţi despre spusele straniului personaj, dar pomenirea Valahiei m-a fluturat pe interior şi mi-a cam alungat aburii vinului fiert. „Dacă e să vină turcii în numele lui Allah, ce-i va opri pe ei să dărâme şi biserica aceea?” l-am întrebat atunci, chiar în limba vlahă.

„În veac – răspunse el, dar nu în vlahă, ci tot aşa, repetând în mai multe limbi – muslemii nu vor trece râul cel mare! Acolo sunt locuri sfinte!”

„Să-nţelegem că eşti şi tu vlah?”, îl întrebă un confrate, aţâţat de vorbele acestea.

„Io sono Manoli.” Şi altceva n-a mai răspuns. (De altfel, în toate lunile pe care aveam să le petrec în echipa lui, nu aveam să reuşesc a afla ce neam este el. Manoli evita orice răspuns care ne-ar fi lămurit. Bănuiam că-i de prin Bolognia ori din Milano, că prea vorbea bine limbile ducatelor italieneşti, dar asta doar în rarele momente când nu-mi părea cu adevărat valah. De fapt, l-am şi întrebat cândva – întinzându-i astfel o capcană – dacă a învăţat aşa de bine limba vlahilor pentru că aceasta se trage din fostul imperiu al Romei. Iar el mi-a dat un răspuns care mai mult m-a încurcat: cum că aş fi ghicit problema, doar că istoria ar fi cam inversă.)

Da, atunci n-a răspuns întrebării curioase, însă ne-a povestit despre proiectul său. Aşa am înţeles o parte din încrederea pe care o avea Manoli în ceea ce spunea. Voievodul valah l-a tocmit de doi ani să-i construiască o catedrală atât de mare cât să se vadă de la marginile ţării, alegând pentru această capitală religioasă locul unde câmpia valahă se întâlneşte cu munţii Carpaţi. Iar el i-a construit-o. (O parte din comeseni au ridicat atunci sprâncenele. Chiar o construise?) Da, în toamna ce trecu era aproape gata, iar peste câteva săptămâni trebuie să se-ntoarcă acolo cu o echipă de zidari pentru a ridica turlele şi pentru a pune acoperiş bisericii. Numai că, fiind atât de înaltă şi de largă, are nevoie de oameni foarte pricepuţi.

„Ne arăţi şi nouă schiţele?” întrebă aceeaşi voce, la fel de afurisită ca mai adineauri.

Nu, nu avea desenele construcţiei. Pentru că planurile toate şi le purta în cap. „Să nu se ude prin disagi, ori pe sub şei!” glumi Manoli.

„O biserică atât de mare precum spui nu poate fi ridicată fără planuri.”, zise atunci acelaşi, parte dezamăgit, parte mulţumit că demascase pe impostor. Mai mult, văzând că Manoli nu-şi pleacă privirea înfrânt, eliberă colţul de masă, scoase din desagă o pânză gri-gălbui (un ştergar, ori ceva de soiul acesta), aduse un tăciune din vatra hanului şi-l îndemnă: „Măcar arată-ne cum ai construit-o! Cât e de mare şi de frumoasă!”

Manoli luă cărbunele între degete, iar privirea lui pârjoli mesenii din jur, apoi se-ntoarse la pânză. Cu greu scrijeli pe moliciunea aceea primele linii ce arătau temelia de construcţie. Puteam spune că semăna cu oricare dintre biserici, doar că avea pronaosul mai mare, iar naosul ca un trup de fată. În rest, nimic deosebit. (Măcar a trecut examenul de calfă, am glumit eu în gând, văzând schiţa de pe pânză.) Apoi a tras câteva dungi în sus, ca şi cum temelia se ridica înspre cer, iar între dungi a figurat ferestre. Mult mai sus a creionat acoperişul, şi când a-ncercat a desena turnurile, iar acestea n-au mai avut loc pe pânză, Manoli s-a înfuriat brusc, a mototolit-o şi a aruncat-o celui care-l provocase. „Nu! Proiectul este doar în mintea mea.”

„Cine mă crede, vine cu mine. Vă promit o jumătate de an cu merinde cuvenite, timp în care terminăm o catedrală cum nu s-a mai văzut!… Cel puţin nu pe meleagurile acestea.” A adăugat el după o clipă de răsuflare. Atunci mi-am dat seama că el nu doar că era ceea ce pretinde că este, ci chiar fusese în acel apus şi văzuse că există – aşa cum se vorbeşte mistic printre calfe şi zidari – o catedrală atât de înaltă că ajunge până la Dumnezeul acelui popor.

*

Am fost doar doi cei care l-am urmat de-a doua zi pe Manoli. Pe celălalt zidar, Timus pe numele său, n-am înţeles atunci ce-l mâna să se rupă din echipa Vračar5, dar mai apoi – văzându-l cât de evlavios este, cât de tăcut şi de retras – mi-a trecut prin minte că poate i se arătase în vis ceva, o viziune altoită pe prea-plina lui credinţă creştină, şi el avea să îmi confirme aceasta mai târziu. În ceea ce mă priveşte, aflându-mă nefiresc de exaltat, încercam deseori să mă liniştesc, ca să aflu pricina mea. Se-adunau în mine mai multe: eram curios în privinţa lui Manoli, devenind în gânduri (dar mai ales în suflet) tot mai convins că din măreţia omului acesta – luând parte la lucrarea lui – mă pot şi eu adăpa. Apoi, deşi raţiunea avea motive să tăgăduiască, mai era şi faptul că eu însumi mă trăgeam din ţinuturile spre care deja ne îndreptam. Cunoşteam limba şi obiceiurile, deci aproape că mă întorceam acasă. Doar că nu aveam nici vreun rost şi nici vreo familie la care să ştiu a mă-ntoarce.

Iar drumul până la Curtea-de la-Argeş, cum se numea şantierul capitalei religioase a Valahiei, ni s-a părut scurt în comparaţie cu peregrinările de până atunci prin provincii bavareze ori austriece sau prin voievodate sârbe. Chiar trecerea Donaului (mai bine zis căutarea şi aşteptarea ocaziei cu care să traversăm marele râu) a durat aproape cât întreg drumul. S-au adăugat şi popasurile prin târgurile mai răsărite, unde Manoli încerca să convingă pe unul-altul să se alăture echipei. N-a reuşit atunci, aşa că avea să plece mai apoi câteva zile spre Câmpul Lung şi spre Coroana şvabă, de unde să aducă meşteri şi salahori necesari trebuinţei sale.

Şantierul bisericii. Cupola

Deşi crezusem, absorbind setos, tot ce ne povestise Manoli – fie în acea noapte în Beograd, fie mai apoi pe drum –, în ziua când ajungeam la Curtea Domnească de Argeş m-am simţit eliberat de îndoieli: da, construcţia exista acolo, între văioaga Argeşului şi dealul carpatic, şi – chiar privind-o de departe, chiar fiind înconjurată de schelărie, chiar şi în lipsa turlelor – ni se arăta falnică. Iar apoi, ajuns lângă temelie, puteam jura că n-am văzut zidărie mai înaltă. Ba i-am dat şi ocol, pentru că – având senzaţia că se poate dărâma de cât de înaltă e –, am pornit imediat să caut contraforturile şi să văd dacă zidul are vreo neascultare de la firul de plumb.

N-am început lucrul din primele zile: n-aveam nici materiale, nici oameni. Manole ne-a lăsat în grija duhovnicului din târgul acela (cu care am convenit ca să nu ne hrănească de milă, să ajutăm la oarece reparaţii şi să muncim în gospodăria monahală) şi a plecat să facă rost de cele necesare. Târgovişte, Kronstadt, Fogaras, Sebiu, Cozia, Cetăţuia. Apoi – cu echipa crescândă şi cu lemnul adus – am reparat covercile de la şantier şi am completat schela din jurul clădirii, care pe alocuri se urnise în timpul iernii.

Deşi odată cu încălzirea vremii am tot suit pe schelă, construcţia propriu-zisă n-a pornit mult timp. Îmbinările dintre zid şi lemnăria de structură a viitorului acoperiş nu erau simplu nici măcar de explicat, d-apoi de înfăptuit.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “DonQuijotisme AntropoLexice”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii