Trei mii de semne. Jurnal de scriitor

26,40 lei

Trei mii de semne. Jurnal de scriitor (eBook) – Aura Christi

  Hurry up! Sale end in:
Cod: EB9786065942646 Categorie: Autor: Anul apariției: 2014 ePub: ISBN 978-606-594-418-3PDF: ISBN 978-606-594-264-6 Colecție:
  • Pentru citirea optimă pe dispozitive mobile, recomandăm să alegeți formatul ePub
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Pentru că jurnalul de scriitor al Aurei Christi – o parte a acestuia apărut inițial în două volume (Trei mii de semne și Foamea de a fi) – are circa o mie de pagini, la sugestia editorului, acestea au fost redistribuite în volume. Titlul „Trei mii de semne” (Editura Ideea Europeană, 2007) – ediție revăzută și adăugită – a rămas intact, pe când „Foamea de a fi” (ed. I-a: Editura Contemporanul, 2010) apare cu titlul „Coasta lui Apollo”.
Publicistica polemică a fost organizată într-un volum separat.

Am trecut pe lângă Academie, în a cărei grădină am admirat niște castani bătrâni și atât de mândri, Doamne, în solitudinea lor, dezvelită în plină urbe. Am urmărit felul în care – ezitând parcă sau nu e decât o prejudecată – cădeau niște castane; auzind pocnetul acela copilăros și grav, care m-a dus cu gândul la o împlinire, apoi la un sfârșit de drum, m-am oprit locului.

Era o zi senină; sufla un vânt ușor și greu, de septembrie târziu, cu ochi întunecați. Un septembrie cu cearcăne de bătrân însingurat. După ce cădea, straniu, nici o castană parcă nu mai mișca; fiecare fruct rămânea pe locul desemnat parcă în timpul căderii; da, fiecare castană avea locul ei, știut parcă înainte de a fi slobozită pe asfaltul aleilor asimetrice sau pe pământul împânzit de frunze de un galben putred, uitat, ruginit.

Privind acele castane, mi-am dorit ca poemele, eseurile și prozele mele să se bucure de aceeași, minunată, întâmplare: fiecare cuvânt să cadă în pagină ca un fruct greu, copt, imposibil de urnit, fiecare cuvânt să rămână în textura frazei, ca și cum ar fi acolo dintotdeauna.

Prin urmare, rolul meu constă în dexteritatea răbdătoare de a asista cuvintele, așa cum Iosif – copilul fântânii și al norocului – ajuta vântul în grădina de palmieri a prietenului faraonului, Putifar.  / Aura Christi

Trei mii de semne. Jurnal de scriitor de Aura Christi

Miercuri, 28 Ianuarie, 1998. Însemnările unui egocentric. Mă simt ca după o furtună dezlănţuită. Acum două săptămâni am revăzut trilogia Ultimul zid. Multe sonete le-am rescris, am renunţat la circa douăzeci de poeme. Am lucrat mai bine de o lună cu o intensitate impusă parcă de cineva mai puternic decât mine. Serile eram stoarsă. Dimineţile însă reveneam la manuscrisul meu cu înverşunare calmă, rece aproape, metodică. Creierul era limpede, de parcă apele subterane ale trupului se concentraseră în creier. Gândeam cu tot trupul deodată. Şi acum îmi surprind gâtul sucit după acest trecut aproape cald, un trecut ce-mi stă alături. Vreau să recitesc manuscrisul şi-mi este frică. Dacă nu rezistă? Nimic din fericirea, încântarea resimţite când mi-am zis că manuscrisul, în sfârşit, este pus la punct! Mi-este ruşine că l-am prezentat Editurii Cartea Românească, mai exact, directorului acesteia, criticul Dan Cristea, înainte să înceapă Târgul de Carte Gaudeamus, la sfârşitul lunii noiembrie anul trecut. Sunt un încurcă lume. Dacă Ultimul zid, la lectura pe care o tot amân – din laşitate – nu va ţine?! Mă macină îndoielile… Mi-e teamă că voi rescrie tot volumul; sunt peste nouăzeci de poeme, mai bine de jumătate – sonete… Când mă gândesc că nu cu puţin timp în urmă un poem curgea din altul; cartea mi se părea bine construită. Am lucrat un an la construcţia ei. Anul trecut a fost extrem de rodnic în poezie. Totul în jur gâlgâia de poezie. Ţineam să-l mai întârzii pe Tatăl meu – a murit la 27 februarie ’97 – lângă mine. Ce copilărie, Doamne! Câtă suferinţă – atâta poezie! Nu ştiu dacă voi mai avea vreodată forţa să scriu.

În scris nimic nu e sigur. Şi, totuşi, atunci când scriu, ciudat, mă simt în siguranţă. Acum scriu ca să-mi gonesc oboseala şi somnolenţa care m-au cuprins. Mi-e teamă că aceste rânduri, de care am nevoie, sunt aşternute grăbit din egoism, din dorinţa de a mă ascunde de mine însămi, de a fugi de migrenele care mi-au făcut praf săptămâna trecută… A trecut o lună de la începutul anului. Bilanţul acestei luni e sărăcăcios, şters. De fapt, scriu ca să-mi fixez disperarea, ca pe o insectă într-un grăunte de chihlimbar. Cred că acest diagnostic este exact.

Vineri, 30 ianuarie. Ieri, în sfârşit, se pare că am scăpat de migrene, am scăpat de acea senzaţie de tensiune insuportabilă între tâmple, de melcul care – e o metaforă, desigur – stă în miezul creierului şi, în loc să se retragă în cochilie, îmi înghite puţin câte puţin creierul. Astăzi mintea îmi este ceva mai limpede. N-o să mă las pradă îndoielilor, voi lupta; n-o să devin victimă a melancoliei sau a tristeţii. Îmi poruncesc să nu mă mai simt dezorientată. Medicamentul? Trebuie să revin la lucru. Să lucrez şi totul se va aranja cu de la sine putere. Pentru un timp cred că e binevenit să nu citesc nici unul din manuscrisele mele, nici trilogia în manuscris Ultimul zid, nici eseurile ce poartă titlul (provizoriu, se pare) Labirintul exilului. Un timp, o săptămână-două, voi lucra intens, voi încerca – Dumnezeu să-mi dea putere – să scriu la nuvela – poemul epic? – Vulturi de noapte, începută ieri. O am de mult în minte, trebuie să fac efortul susţinut să mă eliberez de ea, de alte câteva poeme epice pe care le port în mine de mai mult timp. Apoi să termin eseul despre Virginia Woolf, despre Drumul la zid de Nicolae Breban – o capodoperă, peste care criticii de mâna întâi au trecut neluând-o în seamă sau, şi mai grav, denigrând-o cu bună ştiinţă.

E ora unsprezece şi jumătate. Mintea îmi este limpede. Cred că va urma o perioadă fertilă în scrisul meu. Poezie, cu siguranţă, nu voi scrie poate un an, poate mai mult. E firesc; anul trecut peste mine trecuse o avalanşă. Voi reveni la proză şi la eseu. Iar ca să mă ajut, trebuie să revin la aceste domenii fără să mă descurajez eu însămi cu întrebări de genul ce caut eu în proză sau ce caut în eseu? Mă voi concentra în această direcţie. Poetul din mine îşi va lua o vacanţă binemeritată, cred eu. Aceste însemnări mă vor ajuta să mă disciplinez, să mă adun în mine însămi. Deşi, dacă mă gândesc bine, ideea de disciplină mă deprimă.

Nu ştiu dacă aceste notiţe se vor constitui, cu timpul, într-un jurnal. Sunt sigură de faptul că ele, fără să fie publicate deocamdată, îmi vor servi drept o cură de tratament, un fel de terapie intensă, strict necesară, fără de care mi s-ar întâmpla, presimt acest lucru, ceva rău. Ele, notiţele, indiscutabil, vor fi exclusiv pentru uz intern. Voi recurge la ele sporadic, nu-mi voi fixa un program. Voi scrie aici când voi simţi nevoia să mă organizez, să mai scotocesc puţin în mine însămi, să mă reţin şi să întârzii în forul interior. Voi scrie aici de toate pentru mine. Habar n-am dacă acest jurnal (sau ce o fi până la urmă) va fi publicat vreodată. Eu, în primul rând, am nevoie de el. Prin urmare, nu mă gândesc în aceste clipe la o eventuală editare. Intenţionez să mă fixez pe o şină normală pentru mine însămi. Să revin la gândurile mele, la obsesiile mele.

Mi-a scris mătuşa mea de la Ploieşti, Margarita (Tudoran), care afirmă, între altele, că Papà „a râs de soartă şi de moarte” – ceea ce nu e adevărat. Papà râdea rareori. Cu soarta şi cu moartea se luase la trântă, fiind un luptător. Îmi spunea adeseori şi mie să nu mă las păgubaşă, să mă iau la trântă cu cerul, cu destinul.

Nicolae (Breban) m-a anunţat că în două nopţi succesive s-a afundat în lectura primei mele antologii, Nu mă atinge, apărută la sfârşitul anului trecut la Editura Vinea şi lansată la Târgul de Carte Gaudeamus. „Uneori-adeseori, admiraţia pentru talentul tău remarcabil se îneca în bucuria, chiar mândria că eşti prietena mea de idei” îmi scrie N., împărtăşindu-mi din proaspetele impresii de lectură a poemelor mele. N. speră „cu forţe reunite, să impregnăm viaţa literară românească”. La finele caldului, extrem de caldului răvaş, îmi mulţumeşte că i-am dăruit „acel timp special ce se numeşte sentiment şi gravitate a fiinţei” şi mă asigură „că vom învinge, că vei învinge, adică vei exprima semnul pentru care ai fost trimisă”.

Ţepeneag se bucură de faptul că încet, încet – reproduc prêt du texte – încep să ocup în literatura română locul pe care îl merit. Chiril Covalgi mă anunţă că în nr. 2-3 a. c. al revistei moscovite Inostrannaia Literatura va apărea amplul poem Cântec de leagăn. Versiunea în limba rusă îi aparţine.

Deocamdată, după ştiinţa mea, n-a apărut nici un studiu, nici o recenzie despre antologie. E adevărat că aceasta a fost anunţată în România Literară. Văzut la începutul anului, întâmplător, în Piaţa Romană, Lucian Vasiliu m-a informat că a scris pentru Convorbiri Literare despre antologie. Nu mă atinge a fost prezentată în ajunul sărbătorilor de Nicolae Manolescu la emisiunea Profesiunea mea, cultura. Cineva, cred că Lilia Traci, dacă nu greşesc, m-a informat că într-un interviu acordat ziarului Adevărul literar şi artistic – suplimentul literar al ziarului Adevărul – D. Boerescu a aşezat antologia mea printre cărţile proaste. Acum doi, trei ani, într-o superficială cronichetă despre Împotriva mea, acelaşi critic menţionase că am „un trecut detestabil”. De unde şi până unde? Până să scrie acele rânduri, consemnând că de reţinut din toată cartea este metafora „lolitele fantasmelor mele”, criticul mă văzuse de două sau de trei ori; am vorbit cred că tot de atâtea ori generalităţi mai mult. D.B. mi-a scris în grabă, la Muzeul Literaturii, o recomandare pentru a deveni membru al Uniunii Scriitorilor; tot el mă informase că se fac primiri în USR. Ca la câteva săptămâni după acele câteva discuţii cvasimondene cu Boerescu, ce se consideră, nu numai spre uimirea mea, criticul nr. I al generaţiei nouăzeci, să mă trezesc cu o cvasivituperare publicată de revista Luceafărul. Iată un fragment de realitate care, prin conţinutul ei, poate fi considerat nonliteratură. Rânduri aşternute – mai exact, bătute la maşină – cu un calm zâmbitor. Cred că, în sfârşit, am învăţat să tratez cu ceva mai multă răceală injuriile la adresa mea şi a cărţilor mele. Să fie oare o dovadă a presentimentului că voi reuşi să exprim, vorba lui N., semnul pentru care am fost trimisă? Voi învinge? Acest lucru îl voi afla peste 15-20 de ani. Sau poate nici atunci.

Am ascultat Schubert. Simfoniile nr. 8 şi nr. 9 (La grande).

Mi s-a făcut dor de „jurnalul” meu. Ultimele trei zile le-am făcut praf: mondenităţi, discuţii, „încleştări” de idei, opinii incandescente, momente de plictiseală urmate de dueluri verbale captivante. Sâmbătă am primit vizite. Duminică am fost invitată la masă de nişte vechi deja prietene: Rhea şi Diana. Au primit, de curând, o garsonieră – un pretext de a sărbători evenimentul, de a mai sta puţin împreună. Dintre noi trei – la această concluzie am ajuns după îndelungi dezbateri – lucrează cu adevărat Diana.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Trei mii de semne. Jurnal de scriitor”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii