Eros & Thanatos la Cezar Ivănescu

16,50 lei 14,30 lei

Eros & Thanatos la Cezar Ivănescu (eBook) – Petru Ursache

Golește
ISBN: EB9786069268391 Categorie: Autor: Anul apariției: 2015 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Cititorul îl reîntâlneşte pe acelaşi Cezar Ivănescu agitat, polemic, necruţător înainte de toate cu sine însuşi, ca să aibă îndreptăţirea de a pretinde şi altora rigoare maximă şi fără rabat, în judecarea formelor sensibile, de a aprecia, după normele grele ale destinului scriitoricesc predispoziţia confraţilor de a se angaja cu toată fiinţa în aventura fără seamăn a creaţiei de tip genial.

Legea acceptabilă şi de aur se deduce din preceptul moştenit după textele sacre: „mulţi chemaţi dar puţini aleşi”. Cezar Ivănescu se doreşte a fi printre aceştia din urmă. Şi chiar este (!) dacă i se identifică semnele şi „rănile”.
Nu trebuie să ne neliniştească, prin urmare, cuvintele grele, cu rost în fond, şi cu hotărârea omului, la adresa impostorilor, a criticilor de ocazie, a meseriaşilor de duzină. Pe corabia argonauţilor mulţi s-au încumetat să urce la plecare, dar puţini s-au învrednicit să poarte cununa de legendă la întoarcere. Urcuşul pe scara lui Iacob, până la întâlnirea cu lumina, îngerii şi poezia adevărată, nu-i este accesibil oricui. (Petru Ursache)

Eros & Thanatos la Cezar Ivănescu de Petru Ursache

Cutremurul Cezar Ivănescu

Despre Cezar Ivănescu s-au auzit voci pe tonalităţi diverse: cînd emoţionale şi patetice, cînd grave şi deplin încrezătoare, ca de fiecare dată cînd apare, printre poeţi, o personalitate puternică şi neliniştitoare. Adoraţia ca şi invidia se întipăresc de îndată pe chipurile confraţilor cînd poetul îşi face apariţia în adunări; el le întîmpină pe toate cu schiţa unui surîs care anunţă, cu discreţie, siguranţa sentimentului consacrării printre cei mari. Dar adoraţia şi invidia sunt experienţe sufleteşti surori, ca dragostea şi ura. Oricînd îşi schimbă rolurile, în una şi-n aceeaşi piesă jucată de cînd lumea. Urăşti (cu invidie) cînd doreşti rolul exact opus. În acest caz, ura este justificată şi productivă. Nici admiraţia, nici invidia (respectiv ura) nu sunt scutite de exagerări, cîtă vreme protagonistul îşi onorează rolul de creator de cultură.

Aşa se întîmplă în momentele de sfîrşit şi de început ale unui mic eon de existenţă. Eminescu i-a descris cu exagerare pe înaintaşi, pe Pralea, pe Ţichindeal, pe Donici, pe Barbu Paris Mumuleanu… Ca şi cum n-ar fi existat, atîta erau de necunoscuţi. Cel puţin aşa ne pare nouă, astăzi. Eminescu parcă i-a re-creat. S-a rîs despre asta, uneori cu prea multă inconştienţă. Poetul a făcut-o dintr-un necesar interes imediat, cerut ferm de delimitarea faţă de înaintaşi. Nu ca o ruptură, ci ca un nou început, în înţelesul că orice început repetitiv este, formal, acelaşi şi altfel. Cu atît mai diferit de la o secvenţă la alta, cu cît este mai asemănător. Atît de necruţătoare, de decisivă a fost delimitarea din Epigonii, ca nou început, încît l-a derutat pînă şi pe un spirit lucid, admirator al poetului, ca G. Ibrăileanu, cel care a putut să susţină că Eminescu a ţîşnit direct în spaţiul spiritualităţii româneşti, al poeziei în speţă, ca un munte în plină cîmpie.

Şi tot aşa: volumul de poezii populare publicat de Vasile Alecsandri la 1866 a fost întîmpinat de întreaga generaţie de scriitori ca un început ce urma să provoace o întreagă re-naştere în planul valorilor poetice. Un contemporan avea să scrie entuziasmat: „de atunci poezia se români”. Acelaşi efect trebuie să se fi produs în fiece cultură europeană în parte, cînd limba vie a înlocuit latina savantă de cancelarie, cînd Dante a scris Divina comèdie în italiana vorbită pe străzile Toscanei, cînd Luther a tradus Cartea sfîntă în idiomul burgurilor germane. Invidia trebuie să-l fi încercat şi pe tînărul Vlahuţă, atunci cînd interoga cu mîhnire şi cu patimă Unde ni sînt visătorii?. Acelaşi simptom de nelinişte şi de previziune a stăpînit debutul lui Lucian Blaga, cel din Poemele luminii, cu imagini plăsmuite în forme moderne şi receptate cu entuziasm de Nicolae Iorga; sau Joc secund de Ion Barbu, aproape neînţeles pînă la cunoscutul eseu despre poetul matematician semnat de Tudor Vianu; sau poeziile religioase şi proza lui Vasile Voiculescu scrise (şi citite la Rugul aprins) într-un moment de teroare ideologică, autorul riscîndu-şi viaţa pentru ca scrisul şi gîndul să biruiască. Poeziile lui Labiş au provocat victime printre colegii de generaţie, impresionaţi de verbul meteoric al poetului din Mălini. Nichita Stănescu a stat în umbră cu umilinţă, încercat de sentimente contrare; cînd i-a răsărit steaua, după penibila aventură comunistă, cei din jur s-au văzut eclipsaţi de la distanţă, şi au încercat să-i calce pe urme. De unde rezultă că poezia învinge dictatura ideologică dacă autorul îşi stăpîneşte teama, impunîndu-şi voinţa proprie de a fi. A venit rîndul lui Cezar Ivănescu. Cititorii de toate orientările îşi au aţintite privirile asupra lui, cu interes şi curiozitate.

Deocamdată, primează legenda omului. Biografia poetului, ca aventură à la François Villon, de crai de curte veche, de personaj dostoievskian, s-a întipărit bine în memoria contemporanilor. Isprăvile lui galante i-au creat faima unui coureur / continuu şi cu succese de moment; însingurările prelungi, alternînd cu apariţii zgomotoase între prieteni, totdeauna mulţi, plăcerea de-a teatraliza, jucînd de fiecare dată rolul protagonistului, atacurile pustiitoare împotriva confraţilor, întoarse în laude prea aprinse, toate mixează un portret pitoresc şi cuceritor, în cele din urmă adunîndu-i la aceeaşi masă veselă şi împăciuitoare şi pe prieteni, şi pe ne-prieteni. E o performanţă, să recunoaştem.

Tocmai de aceea, cînd vine vorba despre personalitatea lui Cezar Ivănescu, despre opera – om, cum încerc să gîndesc această mare creaţie, mintea pare năpădită de imaginea omului. Prietenii îşi amintesc de îndată de o anume împrejurare mai incitantă cînd poetul s-a arătat a fi eroul zilei; ca discuţia în legătură cu poezia să urmeze după. El însuşi se angajează cu deliciu în propria-i saga:

„Într-o zi cînd voi fi liniştit, voi scrie un vers, vorba Poetului, şi voi transcrie din Carnetele – agende ale acelor ani toate vorbele şi gesturile argoului care ne amuzau zilnic, argou pe care-l foloseam şi în copilărie şi asta mă convinge încă o dată că am avut dreptate să spun că mă simţeam la Mogoşoaia ca într-o colonie de copii orfani…” (1.

Suntem introduşi, totuşi, într-o poveste mai mult tristă decît veselă.

Urmează greul, cercetarea operei. Comoara e deja deschisă, ne aşteaptă. Începutul, cu aplicare mai sistematică, l-a făcut Theodor Codreanu în Eseu despre Cezar Ivănescu(2. Cele trei (patru) secvenţe ale cărţii sunt în măsură să identifice, în baza unor judecăţi ferme şi precis motivate, liniile de forţă ale operei. Cititorul îşi poate forma convingerea că scrisul autorului bîrlădean angajează fiinţial întreaga poezie română din ultimele decenii, în direcţia regăsirii identităţii şi armonizării în totalitate. Au existat, în epocă, mulţi condeieri de valoare (doar românul e născut poet!): Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, Petre Stoica, Ileana Mălăncioiu, Cezar Baltag, Mircea Cărtărescu, Emil Brumaru, ca să-i lăsăm la înaintare pe monştrii sacri, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mihai Ursachi, dacă îl considerăm pe Nicolae Labiş un singuratic, un adevărat „singur printre poeţi” ai obsedantului deceniu.

Fiecare dintre cei citaţi în prima serie şi-a cîştigat o poziţie proprie în evoluţia sensibilităţii poetice. Greu de ales cine este „mai mare” dintre toţi. De altfel, problema pusă în aceşti termeni s-a consumat odată cu articolul lui Maiorescu Poeţi şi critici. „Mare în ce sens?”, se întreba junimistul, comparîndu-l pe Vasile Alecsandri cu Eminescu, la provocarea „tigrilor tineri”, pe atunci Delavrancea şi Vlahuţă. Discuţia are ca obiect forme ale artei, înzestrarea sensibilă a creatorului, nu produse manufacturiere.

O cale de răspuns eficientă pentru realitatea estetică din totdeauna ar trebui să aibă în vedere, dacă e posibil, şocul rupturii de nivel ontologic provocat de apariţia unei noi personalităţi artistice, „sunetul nou”, cum se spune, şi modul în care valorile se refac în alta şi mereu aceeaşi reprezentare. Totdeauna rămîne un rest reluat într-o paradigmă actualizată şi care asigură legătura de fond dintre generaţii, ca adevărul artistic să rămînă de nezdruncinat (Hans Georg Gadamer). Există autori a căror prezenţă se înregistrează pe neobservate, cu bunăvoinţă sau chiar cu plăcere. După o scurtă trecere prin inimile cititorilor, se aşază liniştiţi în raft. Dar cine nu se întoarce să recitească din cînd în cînd, în singurătate, pentru plăcere proprie, o poezie de Dimitrie Anghel ori de Dan Botta? Eugen Simion a scris o carte instructivă în acest sens, Dimineaţa poeţilor, semnalînd forme stilistice la Văcăreşti şi la Conachi, îmbietoare pentru degustătorul încercat de poezie.

Însă viaţa poeziei nu curge ca o apă liniştită. Istoria ei cunoaşte cutremure pe verticală, fiind puse la grea încercare toate organismele limbajelor, ca să-şi facă loc (şi chiar brutal) un nou comportament poetic. Cezar Ivănescu a provocat un asemenea cutremur. Rămîne de văzut ce va aduce ziua de mîine, cînd vor decide competenţa şi gustul, nu şabloanele de tipul „îmi place”/„nu-mi place”. În ce mă priveşte, am bănuiala că lucrurile pot intra în normalitate (iar experienţele anterioare ne ajută), cînd se va recunoaşte cu împăcare: „Un nou Cezar Ivănescu apăru”.

Cititorul e rău, Don Cezare. Uită repede trista poveste a lui Kitinam şi se îndreaptă cu grăbire spre vocea unui nou, misterios baladin. Se simte bine în împărăţia sonurilor, a lui Apollo şi a zeiţei Phone. El ştie, ca meloman cu reverii mitice, că o naţiune supravieţuieşte dacă dispune de o orchestră puternică, divină. Pe care nu i-o poate lua nimeni.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Eros & Thanatos la Cezar Ivănescu”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii