De-a lungul unei vieți

27,30 lei 25,50 lei

De-a lungul unei vieţi (eBook) – Ion Petrovici

Golește
ISBN: EB9786065941458 Categorie: Autor: Anul apariției: 2012 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Ediţia de faţă o reproduce întocmai pe cea din 1966 care a văzut lumina tiparului la Editura pentru literatură şi este menită să repună – laolaltă cu alte titluri editate de noi – în circulaţie numele şi opera unui mare profesor de filosofie şi a unui important om de cultură din perioada interbelică.

Ediţia este structurată pe câteva capitole, cum ar fi bunăoara „Amintiri din copilarie şi tinereţe”, „Amintiri culturale, didactice şi politice”, cuprinzând, între altele, şi corespondenţa cu Titu Maiorescu, conferinţe şi cursuri ţinute la Viena, Paris, Geneva, Praga, Oslo şi Bruxelles. „Petrovici a avut o viaţă fracturată. Într-o vreme, a urcat până pe Everestul performanţei şi al recunoaşterii publice, de unde, atunci când istoria s-a virusat de o ideologie apocaliptică, s-a prăbuşit direct în groapa Marianelor, bântuită de tot felul de silnicii şi nesăbuinţe. Multă vreme s-a amăgit cu înţelesul mângâietor al filosofiei, aşa cum i-l hărăzise cei vechi, dar s-a şi înfiorat de mizeriile ei, atunci când a văzut-o decăzută în condiţia de surogat ideologic.

Oare trebuia, după ce a privit lumea prin spărtura peşterii lui Platon, s-o pândească şi din spatele gratiilor şi ale zăvoarelor trase?

Vremurile noi, răscolnice, l-au găsit total nepregătit. Glasul său, obişnuit să peroreze în aule universitare, în Cameră, în Academie, în cadrul unor fastuoase reuniuni internaţionale a fost, pentru multe decenii, obligat la tăcere.” (Ionel Necula)

De-a lungul unei vieţi de Ion Petrovici

PREFAŢĂ ION PETROVICI ŞI TRIBULAŢIILE UNEI VIEŢI FRACTURATE

Maiorescian declarat şi recunoscut, Ion Petrovici a căutat să-şi urmeze magistrul cu o fidelitate necamuflată. L-a imitat ca o prezenţă activă în viaţa publică şi ca o înrâurire în viaţa spirituală a ţării, l-a urmat la catedră, la Academie, în Parlament, în funcţii guvernamentale şi-a încercat să dea seama de epoca pe care a străbătut-o. Maiorescu printr-un jurnal exact şi cuprinzător, Petro-vici printr-o serie de lucrări memorialistice de mare frumuseţe.

Multe dintre acestea au apărut în vremea când autorul reprezenta ceva în această ţară, adică până la instaurarea guvernării comuniste, care l-a prins în plină vigoare şi cu o bogată bibliografie de autor, când apucase să publice mai multe din volumele de factură memorialistică. Menţionăm câteva: Figuri dispărute (1924), Amintirile unui băiat de familie (1925), Felurite. Note de drum. (1928), Din amintirile unui fost dregător (1933) şi mai multe însemnări de călătorie. Apoi filmul s-a rupt, Petrovici a fost condamnat la zece ani de temniţă grea, iar comunismul instaurat prin intervenţia balşoiului brat răsăritean a malignizat întreaga evoluţie a spiritului românesc. Lumea veche statornicită prin secole de evoluţie normală se prăbuşea peste noapte cu un huruit greu, lugubru şi imund. Cu oroarea lui nevrotică faţă de tot ce însemna elită şi calitate intelectuală, comunismul avea să umple puşcăriile şi lagărele de exterminare cu toţi cei ce vectorizaseră într-un fel spiritul public românesc.

Nu putea fi exceptat de la acest tratament punitiv Petrovici, care deţinuse, printre altele, şi câteva însărcinări „dregătoreşti”. A fost inclus în „lotul vinovaţilor de dezastrul ţării” şi condamnat prin sentinţa nr. 123 din 19 ianuarie 1949 a Curţii Bucureşti, secţia a IV-a Penală la zece ani de temniţă grea executaţi integral în închisoarea Aiudului. Au urmat, aşadar, zece ani de întrerupere brutală a legăturilor gânditorului cu disciplinele filosofice în care se remarcase cu destulă autoritate. Ceea ce istoria din totdeauna proclamase ca esenţă a filosofiei – libertatea gândului de a nesocoti vreo oprelişte, monopolizare sau încolonare şi de a escalada până şi dizmărginirea – devenise dintr-o dată culpabilitate şi se penaliza cu ani grei de întemniţare tenebroasă.

Când autorităţile comuniste au pus în aplicare sentinţa de condamnare, Petrovici avea 67 de ani, dar era activ, prolific şi în plină vigoare. Apoi, după lungul intermezzo apocaliptic, la 2 octombrie 1958, când a fost eliberat din detenţie, era deja bătrân (avea 76 de ani), era bolnav şi cu vederea slăbită. Nu mai spun că chiar libertatea din ţară în care era basculat, era strict supravegheată de cei peste 20 de informatori dirijaţi pe urmele sale. Eliberarea era de fapt „libertatea din interiorul unei colivii mai spaţioase”1. despre o reintrare în circuitul publicistic nici nu se punea problema, cel puţin până în 1962, când Editura pentru Literatură, prin Mihai Gafiţa şi Ion Bănuţă i-au propus publicarea unui volum memorialistic. Oferta a căzut bine pentru că Petrovici trăia la limita subzistenţei şi mai mult din milă publică. Foştii săi studenţi şi colaboratori, în special Ralea şi Tudor Vianu îi constituise un fel de rentă lunară pe care o aduna fostul său director de cabinet din vremea când deţinea portofoliul Culturii Naţionale, C. Micu.

Imediat după acceptarea ofertei, Petrovici a început să lucreze cu tot zelul la împlinirea proiectului. Cărturarul-octogenar îşi regăsise şi entuziasmul şi starea de spirit propice pentru grăbirea termenului de predare a manuscrisului. I se promiseseră drepturi de autor privilegiate şi Petrovici spera ca suma să-i ajungă pentru a-şi achita o parte din datoriile contractate pentru a supravieţui. Oricum, a refuzat cu îndărătnicie să colaboreze la Glasul patriei şi să intre în graţiile regimului, după exemplul lui N. Crainic, C. Noica şi altor intelectuali trecuţi şi ei prin Gulagul comunist. Drept este că nici nu i s-a făcut o propunere concretă în acest sens; „ştiu ei (autorităţile comuniste, ad. n.) cui pot să facă (propuneri concrete de colaborare, ad.n.) şi cui nu”, declara sursei Ardeleanu la 14 martie 1963. Acceptase doar să scrie necrologul la moartea fostului său student şi prieten Mihail Ralea, care a şi fost publicat în Viaţa Românească nr. 2/1965, pentru care primise o sumă record: 3700 de lei.

Spera, aşadar, ca lucrarea contractată la Editura pentru Literatură să-i amelioreze cât de cât lipsurile de tot felul şi situaţia grea prin care trecea – sub indiferenţa autorităţilor care îi refuzau dreptul la pensie şi a Academiei Române din care fusese exclus. Spera ca drepturile de autor ce i s-ar fi cuvenit să-l elibereze din condiţia de povară pentru surorile sale Elena Gatoschi şi Luluca Stâlpeanu cu care împărţea nu doar puţinătatea spaţiului de locuit, dar şi marile lipsuri materiale resimţite.

Contractase lucrarea cu suma nesperată de 30 000 de lei din care primise un acont substanţial, ceea ce i-a redat încrederea, forţa şi pofta de lucru. La 7 ianuarie 1967, sursa „Marcu Filip” raporta superiorilor săi (din securitate) că „a terminat 500 de pagini bătute la maşină”2, adică jumătatea din lucrarea în pregătire. Abandonase celălalte proiecte, sau le amânase sine die şi se consacra exclusiv travaliului memorialistic.

Cartea a apărut în 1966 şi s-a vândut ca pâinea caldă. Lumea era intigrată să vadă iarăşi în librării numele unui autor prohibit, interzis multă vreme şi cu un bogat stadiu de Gulag românesc. Era imediat după decesul lui Dej şi oamenii se amăgeau cu speranţa unei ameliorări a toxinei despotice. Adia o briză de liberalizare – slabă, e adevărat, dar dătătoare de nădejdi. Noul lider al comunismului românesc arăta o înfăţişare populară, părea mai legat de neam, de popor, de vatră şi bătea ţara localitate cu localitate. Ceva în administrarea ţării părea că se schimbase şi Ceauşescu era privit ca o chezăşie a schimbării. Era, desigur, o iluzie, dar ea poate fi înţeleasă; se coagula nu pe fondul unor semne evidente, ci dintr-o nestăvilită dorinţă de primenire. Aceasta e perioada când Petrovici a început să-şi redacteze memoriile şi aşa se explică marea receptivitate de care s-a bucurat la apariţie. Deşi s-a tras într-un tiraj de masă, cartea n-a întârziat în rafturile librăriilor.

Spuneam c-a fost scrisă în regim de urgenţă, contracronometru. De fapt, autorul încerca o altă organizare a materialului memorialistic de care dispunea. Pagini întregi erau preluate, tale-quale din lucrările memorialistice editate anterior. A reaşezat, a triat, a completat şi-a ieşit o lucrare păstra nu doar parfumul, dar şi câte ceva din blazonul şi din înfiorările lumii interbelice. Era un contrast izbitor între ceea ce propunea Petrovici şi ceea ce umplea piaţa cărţii la acel moment – în special traduceri din limba rusă. Volumul lui Petrovici răsfrângea o altă lume, una după care tânjea toată intelectualitatea românească, încă înspăimântată de insaţietatea Gulagului hulpav.

Dar, dincolo de toate acestea, cartea reconstituia traseul de excepţie al autorului, descria lumea cu care viaţa l-a intersectat şi depunea mărturie despre personalităţile culturale şi politice pe care le-a cunoscut. La data apariţiei, congenerii lui Petrovici, dar şi mulţi din generaţia imediat următoare, purtau încă nostalgia epocii de dinaintea instaurării domniei comuniste, când tradiţia, religia şi modul de viaţă statornicite milenar se păstrau încă nestricate. Cartea lui Petrovici inducea şi un fel de balsam şi de slabă consolare la toate derapajele impuse vieţii româneşti, după modelul bolşevismului estic.

Să nu pierdem din vedere că Petrovici făcea parte dintr-o familie care a dat ţării trei academicieni; este vorba de poetul Theodor Şerbănescu (unchiul său după mamă), de pictorul Gheorghe Petraşcu (unchiul său după tată) şi chiar el, memorialistul, care a intrat în Academie mai târziu, după ce s-a constituit o secţie de filosofie.

Ion Petrovici s-a născut la 2/14 iunie 1882 la Tecuci, ca fiu al magistratului Dumitru Petrovici şi al Ortansei, născută Berea. A început şcoala primară la Tecuci şi-a continuat Liceul Sf. Sava din Bucureşti. Fire bolnăvicioasă, tatăl său a decedat când autorul era încă elev de liceu şi evenimentul i-a zdruncinat serios sensibilitatea juvenilă. Mai ales că faţă de cel ce i-a luat locul, după recăsătorirea mamei sale cu cpt. Vale Stâlpeanu, nu s-a putut apropia niciodată afectiv. Vacanţele de acum încolo şi le petrecea mai mult la bunica dinspre mamă. Aici, în casa bunicii Berea, va compune în ultima vacanţă de liceu piesa de teatru O sărutare ce va fi introdusă, graţie intervenţiei lui Caragiale, în repertoriul Teatrului Naţional, care o va ţine pe afiş o stagiune întreagă.

Ca student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, Petrovici va deveni studentul şi discipolul lui Maiorescu căruia îi va păstra o statornică şi nediminuată preţuire în timp. Va fi primul său monografist şi-i va consacra ultima sa conferinţă publică susţinută la 20 martie 1970, la Casa de Cultură „Petöfi Sandor” din Bucureşti cu prilejul aniversării a 130 de ani de la naşterea sa. I-a rămas un discipol credincios şi a încercat să-i urmeze exemplul peste tot pe unde l-au purtat întâmpinările vieţii.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “De-a lungul unei vieți”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii