Omul de sticlă

Omul de sticlă de Ioan Suciu

Omul de sticlă

Eram un simplu şlefuitor la fabrica de oglinzi. Şlefuiam oglinzi timp de opt ore. Asta pentru că, la pregătirea mea, de istoric de artă, n-am găsit nicio slujbă. După orele de muncă, mergeam mereu într-un băruleţ să beau două beri. Şi s-o văd pe Anisa. Faptul că fata asta cu figură atât de angelică se lăsa pipăită după tejghea de bărbosul acela scârbos de patron îmi provoca o suferinţă fizică, o durere în dreptul inimii. Mi-am cam terminat banii şi într-o zi, când i-am spus patronului că n-am cu ce să-mi plătesc berile, m-a dat afară în şuturi din local. Anisa a râs de mine, dar când a văzut că sângerez – mă lovisem în cădere de un pilon de beton de la marginea trotuarului – a venit şi mi-a tamponat rana cu batista ei parfumată.

Fabrica de oglinzi era o construcţie veche, un paralelipiped imens din tablă, fără geamuri, încât pe afară arăta ca un siloz; doar că prin tavan ieşeau coşuri mari de fum, ca de la un transatlantic. Înăuntru era compartimentată în mai multe hale, însă nu existau prea multe utilaje, majoritatea operaţiunilor făcându-se manual. În centrul ei se afla un bazin imens în care se învârtea o roată uriaşă cu aspectul constructiv al roţilor de agrement din parcuri, dar care n-am înţeles niciodată ce rol avea; oglinzile, pe parcursul prelucrării lor, erau introduse în mai multe bazine, pe rând, fiind luate la mână în intervalele când erau scoase din lichidul băilor. Afacerea era veche, şi patronul actual moştenise totul de la bunicul său. Folosea o tehnologie secretă, băile care se făceau oglinzilor le confereau nişte calităţi speciale, o limpezime deosebită, ca la oglinzile veneţiene. Într-o zi, am suferit un accident teribil; am căzut într-o baie de lichid cenuşiu; am alunecat sau m-a împins cineva, chestia este că am simţit nişte arsuri îngrozitoare, de parcă luasem foc, şi îmi pierdusem cunoştinţa.

M-am trezit pe un pat de spital. M-am bucurat că eram încă în viaţă, dar după ce l-am cunoscut pe Streche, bucuria mi-a dispărut cu totul. Streche era un fel de administrator al spitalului, un tip vânjos şi ţigănos. Una dintre ambiţiile lui era să ne scoată dimineaţa la cinci la gimnastica de înviorare, în curtea spitalului. Vaiete, oftaturi, gemete se auzeau atunci în salon, şi bolnavii se târau, ca nişte viermi, cum puteau să iasă pe culoar şi de acolo în curte; unii pacienţi nu erau transportabili, dar Streche nu ierta pe nimeni; cred că administratorul fusese înainte militar, prea avea ordinea şi disciplina în sânge; numai că el găsise să folosească pe post de soldaţi nişte bieţi bolnavi. Cine nu-i îndeplinea ordinele era pedepsit cu lipsirea de prânz sau de cină. Pe mine mă striga „Stafie” şi-mi dădea mereu câte un ordin. Eram înveşmântat în bandaje din cap până-n picioare şi nu mi se vedea un centimetru de piele; Streche trăgea mereu de bandajele mele, ca un obsedat, şi apoi asistentele se chinuiau să le refacă. Îmi erau liberi doar ochii şi nu ştiu de ce privirea mea îl enerva pe fostul militar. Nu mai aveam dureri (avusesem la început când am sosit aici), nu mi se dădeau medicamente şi nu înţelegeam de ce mai stăteam în spital. Am aflat că Streche trebuia să aprobe orice externare – nu ştiam de ce, el nefiind doctor – şi am înţeles că el nu voia să mă eliberez. Se ocupa mereu de mine, făcându-mi program de dimineaţa până seara. La gimnastica de dimineaţă stătea în curte lângă mine. Când mâncam, se aşeza undeva la perete în dreptul mesei mele şi mă supraveghea, iar eu înghiţeam mâncarea cu noduri. Se auzea că administratorul ar fi avut şi o cameră de pedeapsă, în care-şi bătea bolnavii pe care căzuse măgăreaţa; deşi nimeni care fusese dus acolo nu prezenta urme de lovituri; de asemenea, nimeni nu vorbea despre asta. Exista un zvon, dar se stingea repede. În sala de mese se discuta în şoaptă. Streche mă punea la diferite munci, unele inutile. De exemplu, la spart lemne. Noi aveam calorifer. Cu toate astea, într-o zi a apărut în curtea spitalului un camion plin cu lemne, buşteni destul de mari care au fost basculaţi în zona din spate, unde era un fel de grădină. Streche mi-a dat sarcină, imediat după micul dejun, să mă pun cu toporul pe ei. Mi-a fixat şi normă: trei zile. M-am apucat de treabă, dar după vreo oră m-am oprit obosit. Trebuia să fac în aşa fel încât să-mi încetinesc ritmul de lucru, să-mi drămuiesc mişcările şi să-mi conserv energia, fiindcă nu vedeam de ce-ar fi trebuit să fac acel efort deosebit pe care mi-l cerea administratorul sărit de pe fix.

– Ce faci, Stafie, lâncezeşti?
– Nu sunt salahor, i-am zis, lăsând toporul la o parte.

Deodată m-am trezit cu o ploaie de lovituri; erau foarte dureroase şi aveam oarecum norocul să fiu învelit în bandaje, astfel încât am avut o oarecare protecţie; omul mă bătea cu coada toporului. Am fugit până-n dormitor. Mai mulţi bolnavi văzuseră toată scena, dar nimeni nu intervenise şi nici nu comentase, ca şi cum nu se întâmplase nimic şi nu observaseră nimic.

Nu ştiu de ce administratorul a ţinut morţiş să continue pedepsirea mea; dimineaţă l-am văzut lângă patul meu, ţinând în mână un gârbaci. Nu m-a lăsat să mă duc la toaletă sau la gimnastica de înviorare, ci mi-a ordonat să stau într-un picior.

– În care? l-am întrebat.
– În care vrei!
– Eu nu vreau în niciunul!
– În stângul!
– De ce?
– Nu mai parlamenta cu mine! Executarea! strigă el.

Ceilalţi pacienţi din salon se treziseră şi se uitau la noi.

– Aici nu suntem în armată! am zis eu.
– În armată e delăsare! Treci într-un picior şapte ore!
– Ai înnebunit? am zis eu.

Atunci administratorul a început să mă lovească folosind gârbaciul pe care-l avea şi usturimea loviturilor era năucitoare; îmi provocau nişte dureri care mă făcură să-mi pierd concentrarea şi voinţa. I-am făcut semn să înceteze şi m-am pus într-un picior lângă pat, iar el mi-a zis:
– Să rămâi aşa până la ora unu!

A plecat. Din drum s-a întors o dată şi mi-a strigat:
– Să nu schimbi poziţia, că o să aflu şi va fi vai şi amar!

Am observat cum vecinii mei de pat se prefăceau că nu văd ce se-ntâmplă. „Laşi”, am murmurat eu. După vreo jumătate de oră, am pus piciorul jos. Cu o viteză formidabilă, un pacient s-a aruncat spre mine ca la rugby, trântindu-mă în pat.

– Ce-ai, omule? am zis.

Era un lungan ciolănos, cu o faţă lungă ca de cal, cu o barbă nerasă de câteva zile.

– Să execuţi ce s-a spus! mi-a zis el cu o voce slabă şi joasă ca tonalitate, de suferind.

Părea chinuit că nu stau eu într-un picior.

– Ce-ţi pasă ţie? i-am zis.
– Domnul Streche mi-a promis sarmale!
– Potoleşte-te, băiete!

Vlăjganul a sărit iar pe mine, vrând să mă lovească; i-am prins mâinile şi ne-am luptat ca nişte adolescenţi proşti. Deodată Streche a apărut lângă noi:
– Să veniţi cu mine! zise el.
– Şi eu? întrebă lunganul.
– Da.
– Da’ ce-am făcut? Eu l-am păzit…

Streche mergea înainte şi nu asculta. Am ajuns în spatele spitalului, în grădină. Administratorul trasă cu un băţ pe suprafaţa pământului de acolo un perimetru cam de zece metri pătraţi.

– Veţi săpa o groapă de trei metri adâncime! Luaţi cazmale!
– Dar eu… încercă să mai spună ceva tipul înalt, dar până la urmă se apucă de treabă.
– La ce foloseşte groapa asta?
– Poate te băgăm pe tine în ea, mi-a zis Streche.

În acel moment mi-a scăpat un gest cam urât, dar mi-a fost imposibil să mă stăpânesc: am luat cu lopata o încărcătură de pământ, era de fapt mai mult nisip, şi i-am azvârlit-o în ochi zbirului. A început să se vaiete ca un căţeluş călcat de tramvai şi să se ţină de ochi, rotindu-şi capul cum fac unii cerşetori ca să impresioneze. Apoi a început să meargă haotic peste grădină spre clădire, ducându-se probabil la vreo asistentă să-l oblojească. Am aflat că era zi de baie pentru salonul în care mă aflam şi m-am dus şi eu, părăsind lucrul la groapa la care se muncea lunganul. De fapt, erau doar duşuri. Bune şi alea, pe cât eram de murdar. Nu-mi amintesc să mi se fi schimbat vreodată bandajele, şi mi-am dat seama singur ce urât puţeam, cu toate că se spune că te obişnuieşti cu propriul miros. Bolnavii se dezbrăcau de pijamale într-un vestiar. Bărbaţii, desigur, erau separaţi de compartimentul femeilor. Mi-am ales un dulăpior şi-am început să-mi dau totul jos de pe mine, gândindu-mă cu plăcere la momentele viitoare, când apa caldă va curge peste corpul meu transpirat şi nespălat. Începusem să-mi desprind feşele lungi de tifon şi aveam senzaţia că sunt o mumie care se dezbară de învelişul străvechi care-i ascunsese corpul sute de ani. Deodată am simţit că în vestiar se petrece ceva, plutea un aer violent, ca o primejdie nevăzută. L-am văzut ca prin ceaţă pe Streche cu o bâtă de baseball în mână, alungând afară toţi pacienţii; unii plecară pe jumătate dezbrăcaţi, fugind ca la cutremur. Streche se purta ca un nebun furios scăpat de la balamuc şi băgase groaza în toată lumea. N-a trecut mult timp şi l-am văzut la capătul sălii, stând cu măciuca aceea în mână, gata de luptă, ca un personaj de film violent.