Labirintul haosului meu

Labirintul haosului meu de Ciprian Vestemean

Începuturi

La început nu era nimic, nici măcar haosul, nu eram eu, nimeni.
La început totul era în beznă.
După cine ştie câţi ani, o scânteie a făcut să se aprindă întreg Universul.
De atunci strălucesc mii de stele, sute de planete aleargă prin Cosmos şi undeva în vastul neant, Terra s-a născut.
După alte miliarde de ani am apărut eu… Ayan.

Cât de frumos este cerul în dimineaţa aceasta, parcă norii s-au ascuns pentru a ne lăsa să vedem întreg spectrul ceresc ca pe o uriaşă perdea ce înconjoară planeta. Îmi arunc ochii spre constelaţia Cassiopeia pentru a-i realiza forma de zigzag, acel „W” imens, şi număra cele cinci stele ce o compun.
Să mă întorc pe pământ?!? Aş vrea să fiu acolo, în Cassiopeia, să privesc cerul şi să caut Pământul cu privirea… cred că ar fi prea mic să-l zăresc.
Ochii îmi coboară încet spre turnul în care ciocanul greu de metal bate ora exactă în clopotele seculare. Mă dezmeticesc şi îmi simt mintea străpunsă de realitatea timpului ce nu stă în loc. Voi întârzia…

O zi obişnuită de lucru, rutina de zi cu zi; aştept în staţia plictisită şi singuratică acelaşi autobuz, de câteva luni, zilnic. Stau singur şi-mi ascult liniştea. Acum le înţeleg morţilor singurătatea. Autobuzul opreşte cu frânele-i ruginite ce scot un zgomot ţipător ca de durere, sunetul sărutului cu roţile trudite de multele suflete ce încearcă să mai ajungă o dată la locul planificat. Poate este ultima dată, dar nimeni nu se gândeşte la asta. Toţi cred că şi mâine vor auzi glasul roţilor…

Aerul este greu, înghesuială, mulţi stau în picioare şi se înghiontesc mereu în încercarea disperată de a-şi mai face un pic de loc, în faţă sau în spate. Şi, ne lovim precum nişte popice când într-o staţie se opreşte brusc iar autobuzul.

Mai sunt şapte până să-l părăsesc.
Când îi vezi că se coboară, inima ţi se destinde, ai un sentiment de evadare, dar apoi, puhoaie de picioare se înghesuie iar. Alţii pleacă, alţii vin. Acel cerc al vieţii, mereu acelaşi, de naşteri şi morţi, de plecări şi sosiri, de mers şi opriri…

Astăzi nu mai am răbdare, simt că nervii mei au fost întinşi la maxim şi risc să rup tăcerea, să devin agresiv. Urăsc, dar în tăcere. Fierb ca un vulcan ce e pe cale să erupă, şi atunci… voi distruge tot ce este frumos, nu voi mai vedea nimic, nu voi ocroti nici cel mai valoros lucru, voi îneca şi topi tot, voi înghiţi cu lăcomie lumea.
Dar de unde aceste gânduri grele?! Mă simt ameţit şi nu am unde să mă aşez. Am vânat un loc de mult, îi ştiu chipul, coboară în staţia cu numărul patru. Voi ataca acel loc şi mă voi aşeza, cu orice risc. Astăzi sunt pornit şi nu ştiu de ce.

Aaa, poate ştiu! Poate din cauza acelei scrisori de ieri prin care mi se comunica faptul că ar trebui să îmi dau demisia sau… Da, poate asta va fi. Sau, poate pentru că soţia mea se simte rău iar doctorii spun că nu găsesc un remediu pentru însănătoşirea ei. Ori, pentru simplul fapt că vecinul de alături a făcut scandal aseară pentru că Pufi, câinele nostru, a alergat în grădina lui după un fluture… câte motive ar mai fi? Nu ştiu şi nu vreau să mai gândesc acum. Se apropie staţia patru…

Îmi pare rău pentru acea doamnă că a trebuit să fie smuncită atât de violent din calea scaunului, dar simt că dacă nu mă aşezam atunci, aş fi riscat să erup, să explodez. Nu mai vreau implozii, mă simt prea slăbit acum să îmi mai asum aceste consecinţe. Mereu eu, tot timpul să mă consum în interior. Astăzi nu s-ar fi întâmplat astfel. Degeaba se uită cu acea mutră acrită la mine, nu rezolvă nimic, oricum coboară în staţia cinci. Ştiu… nu mă voi mai uita la ea.

Magazinele se deschid, unul câte unul, de către nişte oameni plictisiţi, lipsiţi de vlagă şi zâmbet. Chipuri şterse, obosite de viaţă, plictisite de a mai deschide ochii larg. S-au obişnuit cu o viaţă monotonă, cu un circuit neîncetat de a ridica şi lăsa gratiile ce păzesc intrarea de răufăcători; de parcă aceştia nu ar şti să se păzească de ele.
Acum s-a aerisit bine autobuzul, înghesuiala s-a dus la acel complex ce muşcă din nori. Se spune că oamenii au coborât din copaci, au ieşit din peşteri şi s-au urcat în „zgârie nori”. Mulţi îşi trăiesc viaţa acolo, la înălţime, în birouri pline de freamăt, cu aparate sofisticate ce comunică în toată lumea pentru a le aduce profit celor de la ultimul etaj unde locuiesc şefii. Angajaţii îşi vând timpul şi, uneori, chiar sufletul, pentru a mai urca un etaj. Unii ajung sus, alţii se prăbuşesc, e un du-te-vino al dorinţei de putere, al zeului câştig, cu credinţa că banul îi va face fericiţi. Şi când au mulţi, prea mulţi pentru a-i mai putea număra, sunt nefericiţi iar, fiindcă nu-i au pe toţi. Orbesc, căci cad sub ei…

Staţia mea se apropie, uite intersecţia, e închisă în stânga, se pare că a avut loc un accident. O ambulanţă ne întrece şi se duce ţintă la locul impactului. Sunt trei maşini − două au devenit una. Autobuzul se opreşte la semnul unui poliţist.
Câţi nu se opresc mereu, văzând un accident, numai pentru a se convinge că s-a produs unul…
Staţionăm deja de cinci minute. Iar voi întârzia. Până şi în ziua demisiei mele.
Oamenii s-au adunat, înconjurând ca un zid, un gard viu, locul accidentului. Curioşii oftează şi auzi des câte un: „Dumnezeule…”. Toţi se îmbrâncesc să ajungă mai aproape de acele fiare zdrobite de impact şi să vadă dacă mai respiră vreunul din cei încarceraţi între ele. Fantoma îmi clipeşte din mulţime. O doamnă între două vârste, cu o pălărie ce îi acoperă ochii, leşină şi câţiva bărbaţi o iau pe sus să o ducă la o salvare ce tocmai a ajuns.

Autobuzul porneşte, încet, dar merge. Un autoturism luxos albastru trece razant prin faţa autobuzului fără să semnalizeze şi opreşte brusc în spatele mulţimii adunate. Se coboară o doamnă, destul de tânără şi frumoasă, care începe să strige să i se facă loc. A spart bariera de oameni şi i-am auzit, deşi deja departe fiind, ţiuitul dureros al inimii văzând tragedia din drum. Era cu siguranţă un apropiat al unuia dintre accidentaţi. Ploaia ce începuse neanunţată, măruntă şi rece, stinse orice zgomot venit dinspre partea lor.

Mă sărută neîncetat cerul cu lacrimile lui incolore şi-mi imaginez cum umbrela mea, aceea lunguiaţă şi neagră, stă la adăpost în casă şi se bucură din plin de căldura căminului nostru, iar eu, cu hainele mele, înghit fiecare picur. Simt că am devenit un burete ce trebuie să fie stors.
Văd uşa de intrare în clădirea firmei la care lucrez. S-a închis iar, cineva a intrat mai devreme. Apuc strâns clanţa şi trag straşnic de ea ca şi cum de asta ar depinde toată fiinţa mea. Mă opresc în intrare şi simt cum picurii de ploaie se preling pe haină şi încep să construiască o baltă în jurul picioarelor mele. Devin o insulă.
Stau liniştit pentru a fi scanat şi apoi pornesc spre etajul opt unde îmi este biroul.
Liftul a plecat atât de repede încât am simţit că o parte din mine a rămas încă jos. La ieşire, m-am oprit brusc, ameţeala nu mi-a trecut încă. Am uitat să-mi iau pastilele şi în dimineaţa aceasta. Toate se petrec atât de rapid…
Sunt aşteptat, consiliul s-a adunat deja în şedinţă şi secretara mă întâmpină cu un dosar gros şi mi-l pune în braţe fără a-mi spune nimic. Greutatea lui mă înclină puţin şi pornesc greoi înspre sala plină ochi de oameni ce decid viitorul, inclusiv viitorul meu. Prin sticla paravan, ce mă desparte de ei, îi văd agitaţi şi câţiva ochi m-au reperat deja.

În zarva ce se loveşte de pereţi ca nişte ciocane, este puţin probabil ca directorul să mă vadă când intru. Câţiva colegi îl înnăbuşesc cu hârtii colorate, pline de grafice, iar el scrutează cu ochii lui obosiţi şi îngreunaţi de cearcăne câteva reviste de specialitate.
Mă aşez greoi în fotoliul meu şi expir tot aerul din plămâni pentru a-i umple cu cel îmbibat de clocot din sala de conferinţă.
Meditez la linişte. Chiar şi în zgomot există un fel de linişte, trebuie doar să ai capacitatea de a o extrage. Tresar speriat ca dintr-un vis când un coleg îmi şopteşte la ureche că nu e de bine astăzi. Statisticile ne arată în cădere liberă, toţi au înnebunit. Ne prăbuşim rapid şi ireversibil.
Nu-mi mai pasă de nimic, mă las relaxat pe spate şi gândul meu se înălţă deasupra tuturor şi, pe un pui de geam ce este deschis în capătul sălii, evadez şi nu mă opresc până la spital unde Alisandra e adormită. În alergarea mea prin nori, îmi arunc privirea şi spre locul accidentului, dar nu mai este nimeni, sau nu mai văd eu nimic. Nu ştiu!
Chipul ei pare foarte obosit, este aşa de două săptămâni şi parcă nimănui nu-i pasă, cu atât mai puţin superiorului meu care îmi spunea ieri că nu mai sunt la fel de productiv ca altădată. Nu m-a lăsat să-mi fac apologie, a plecat şi m-a lăsat cu inima încărcată chiar atunci când cuvintele voiau să zboare de pe buze, dar ideile au planat înapoi în sufletul meu…
O vibraţie stranie de la un bubuit puternic în masă mă aduce din nou în sala de conferinţă şi o tăcere mormântală se prăbuşeşte peste marea adunare. Şeful se ridică brusc şi părăseşte sala urmat de un convoi tăcut.
Colegul iar se apropie şi mă întrebă dacă am văzut reacţia lui, dar tac, eu nu eram în sală, aşa că…