În umbra timpului Vol. 1

Emil Dinga: Fulgurații de simțire
Călătorind pe ulițele timpului, Emil Dinga își retrăiește, liric, viața sub adierile ei capricioase, unde foșnetul timpului îi pare un/ cîntec amestecat cu plîns. Meditațiile poetului din cartea „În umbra timpului” stau sub semnul marii treceri, însoțite de salutul său, ca o răsuflare fierbinte,/ care topește clipa. Noul volum de versuri vibrează eminescian în fulgurații de simțire. / Cassian Maria Spiridon, Iași, 24 octombrie 2024

Emil Dinga: Poezia ca bucurie
Secolul XXI nu este un secol al bucuriei. Printre poeți nefericiți, disprețuitori, brutali în exprimare, veșnic în căutare de trăiri pe care nu le pot apuca, apare un poet făcut din lumină şi bucurie, chiar şi atunci când ne povestește despre pierderea lentă a vieții… Emil Dinga — cu simplitatea şi profunzimea lui — scrie ce simte. Poezia lui se citește cu sufletul la gură. / Lidia Vianu, București, 25 octombrie 2024

Emil Dinga: Umbra timpului în studii lirice
D-l Emil Dinga este un eminent filosof cartezian-pragmatic, cercetător în științe economice la Academia Română, a cărui creativitate se manifestă, deopotrivă, și-n literatură, cu o consistență care-mi evocă personalități de prim plan ale culturii românești. Pentru el, umbra fizică a omului e dublată de o umbră metafizică, „umbra timpului”, cum o numește în cheie eminesciană, timp care nu are dimensiune ontologică. Literatura lui este un compozit de „forme/umbre”, devenite, holomeric, „studii lirice”, noutatea viguroasă adusă de poemele și aforismele sale. / Theodor Codreanu, Huși, 26 Octombrie 2024

Emil Dinga: Iscodind lumea
Insolitul program estetic pe care ni-l propune, cu tenacitate, Emil Dinga, scriitor dificil, de portanță ideatică, inovativ, mereu problematizant sub cupola „voinței raționaliste” (alungând metaforita), încheagă, de fapt, prin urzeala unor meșteșugite retrăiri, o ucenicie existențială, acuzând „oboseala ființării”; sau, mai exact, „destrămarea de ființă” (cea „murdărită de timp”), urmărită dintr-un trecut în care el, autorul, „nu mai este”. Dar a nu fi, ne spunea altădată, înseamnă tot „o ființare”. Acum, „în umbra  timpului”, sub asaltul clipelor – „păsări flămânde”, poetul, iscodind lumea, ne asigură că timpul, izvorând mereu, își scrie jurnalul-palimpsest, scrijelind amintiri. / Adrian Dinu Rachieru, Timișoara, 27 octombrie 2024

Termen fără concept (deoarece este lipsit de ontologie), timpul s-a existențializat ca metaforă, fie în filosofie, fie în poezie/artă. Alături de umbra fizică (semiotizând ființarea noastră), suntem însoțiți, inexorabil, și de o umbră metafizică – umbra timpului. Ambele umbre sunt generate de propria noastră existență, așa încât ambele vor intra în neființă odată cu noi. Volumul de față reprezintă o largă reverie (nici vis aleatoriu, nici reflecție deliberată) consumată în umbra timpului, umbră percepută nu estezic, ci meditativ. Ceea ce rezultă din această reverie nu este explicație (oricât de prezumptivă), ci înțelegere, adică o colorare idiosincratică a (pe)trecerii ireversibile a ființei, iar această colorare impredictibilă aspiră la crearea emoției ființării. Aș spune că emoția ființării este un fruct (nu mereu cules, și nu de oricine cules, al) al umbrei timpului. Reveria în umbra timpului este un dar pe care fiecare dintre noi speră să aibă norocul să-l primească, iar eu încerc, aici, să împărtășesc cu cititorul iluzia unei asemenea reverii.